Alina si Andrei Manolescu, parintii lui A. - inceputul terapiei

Buna tuturor!

Suntem parintii lui A., un baiat mi-nu-nat, acum in varsta de “5 ani si noua luni, ca acum sunt mai mare” – cum ii place lui sa spuna cand il intreaba cineva cati ani are.

Cand a venit copilul nostru pe  lume…nu cred ca am simtit bucurie sau implinire mai mare. Gangurea, zambea, era deosebit de frumos, nu avea probleme fizice cum auzeam la alte mame – nici macar din cele mai mici. Rezistent la colici si dintisori (la 1 an avea gura imbracata, cum se spune), s-a ridicat in picioare la 10 luni insa nu voia sa mearga singur ci doar cu sprijin (un deget al parintilor/bonei etc).  A spus “tata” la o varsta mica si pe la 7 – 8 luni a strigat si “mama” in mod constient si urmarindu-ma din patut cu privirea. La 2 ani si 4 luni nu mai purta pampers.

Atunci ce aveti cu copilul? …puteti spune si la fel a spus si familia noastra.

Ei bine, desi eram niste parinti cu totul neinstruiti in comportamentul infantil, totusi, nu puteam sa nu observam ca A. avea anumite caracteristici in comparatie cu alti copii de varsta lui. Pe langa toate dragalaseniile de bebe vesel, am remarcat ca:

–  nu protesta daca il lasam, de exemplu, in scaunul de masa mai multa vreme ci avea un aer foarte multumit : sunt aici pentru ca m-a pus mama si asa trebuie sa stau;

–  cand mergeam pe alee la plimbare statea in carucior si parca nu se mira de nimic; se uita, observa si “spunea”: da, toate sunt aici pentru ca asa trebuie sa fie (catei, copii care se joaca);

–  eu i le aratam pe toate cate erau pe lume: batrani pe banci, copaci infloriti, animale etc. Se uita in jur dar nu la ce ii aratam eu, nu arata cu degetul, nu raspundea prompt la nume si avea contact vizual limitat. Se uita la siglele luminoase ale farmaciilor.

–  nu zicea “apa” si nu cerea nimic: se ducea singur dupa jucaria preferata, isi lua singur apa etc. Incepuse sa arate lucruri cu mana noastra. Nu baga in seama animalele sau alti copii.

–  deja implinise 1 an si nu mergea singur (mare lucru! ne spunea toata lumea), dar noi stiam – comparativ cu forta lui fizica si cu perioada de cand “punea pasi” ca ar fi trebuit sa se manifeste altfel. Faceam un joc:  “ hai la mamaaa” si tati il directiona catre mine, apoi “ hai la tataaa” si eu il indreptam spre sotul meu, dar el nu raspundea adecvat, nu se uita la noi, nu era atent.

–  nu alinia lucruri, nu mergea pe varfuri, nu se juca insistent cu ceva anume…dar parca avea o apetenta pentru orice avea sisteme de  inchidere (sertare, usi, carucioare) dar daca ii spuneai sa inceteze se oprea. Totusi, nu raspundea la jocurile uzuale de imitatie, nu repeta nici macar vocale dupa mine. Ma maimutaream in fata lui – doar-doar il determin sa pronunte dupa mine insa el doar radea de mimica mea.

La 1 an si 8 luni, brusc, in loc sa irupa limbajul, copilul a inceput sa taca! Urca pe tobogane, era activ dar…parca nu era atent, cateodata statea pe ganduri inainte sa coboare, alta data nu anticipa faptul ca putea fi lovit daca nu se da la o parte dupa coborare..si tot asa.

La varsta de 2 ani, o prietena care nu il mai vazuse de mult ne-a spus sa verificam ipoteza tulburarilor de sindrom autist. Ne-a si recomandat pe cineva, un terapeut, dar nu pentru lucru ci doar pentru a ne confirma/infirma faptul ca A. ar trebui vazut de un specialist.

La cine? ..ca nu cunosteam pe nimeni… Sfantul Google: asa am dat pentru prima oara de Monica MANASTIREANU  si am aflat ca exista terapii. Dar la noi nu e grav, ne gandeam…. Ce stiam noi?! Va spun eu: NIMIC!

Intr-o luna, copilul ne-a mai dat niste mostre de comportament special: nu vorbea dar ne-am dat seama ca stie literele alfabetului (prima oara, pe o tastatura cu sunete a spus pe litere cuvantul “bicicleta”, si tot asa, cuvinte lungi), si  ca are o orientare geografica fantastica.

Am cerut ajutorul pediatrului copilului si am primit trimitere catre Spitalul Victor Gomoiu.

A. nu a fost si nu este un copil crescut la TV dar se uita la un serial cu Mickey Mouse. Mai mult, cand personajele cantau si dansau il stimulam si il indemnam la zbenguiala. Ei bine, cu o zi inainte de vizita medicala, cand s-a terminat desenul animat, le-a facut cu mana personajelor si copilul a spus primele cuvinte legate: “Pa Mickey, hot dog!”.  (Familia, colegii: pai nu ti-am spus eu? Sunteti voi exagerati).

La spital i s-a facut un examen fizic complet, inclusiv ecografii (inima etc) plus partea de neuro. Totul ok. In afara de faptul ca era non-verbal A. a executat tot ce i s-a cerut si a bifat toate cerintele din portage-ul care i s-a facut. Ni s-a acordat toata atentia fata de problemele indicate, dar ni s-a spus ca este “in varsta”, ca are un inceput de limbaj si ca e prea devreme pentru un eventual diagnostic. Sa nu il mai lasam deloc la TV, sa il introducem in colectivitate, adica sa-l dam la gradinita, sa jucam jocuri cu reguli, si sa revenim peste 6 luni.  Am cerut si a doua opinie si ni s-a spus acelasi lucru: A. este prea mic pentru un diagnostic. Se comporta adecvat varstei si nu are semne evidente de…ce ne temeam noi, dar sa ne urmam inima si instinctul. De asemenea, sa revenim dupa ce se instaleaza limbajul. Practic COPILUL NU A FOST NICIODATA DIAGNOSTICAT.

Astfel, AM PIERDUT APROAPE 3 ANI din viata lui cu incercari de gradinite particulara-stat-revenire la particulara, amestecate cu ceva terapie (insuficienta) la spitalul Victor Gomoiu, fara sa avem idée de beneficiile unei terapii reale sau ce ar presupune aceasta.

A existat, intr-adevar, o oarecare evolutie – copilul a inceput sa vorbeasca, memora poezii si le recita frumos (semn ca intelegea ce spune) – dar pe de alta parte am identificat alte probleme: se exprima inadecvat – nu putea sustine un dialog, vorbea la persoana a III-a in legatura cu el, repeta intrebarea in loc sa ofere raspunsul, se juca in ultima vreme numai cu cabluri si construia sisteme, in parc se juca doar la nisip, refuza sa coloreze, vorbea “cantat” – (cum ii accentuam eu cuvintele cand era mic mic si nu vorbea), a trebuit sa il invatam si sa exersam diverse lucruri pe care un copil tipic le invata firesc (sa sara intr-un picior, de exemplu). Colac peste pupaza, ne-am trezit cu preferinte alimentare si cu o teama nejustificata de aparate, refuz de a sta la masa cu alti copii la zile de nastere sau sa intre in anumite incaperi, se indeparteaza de noi fara sa anunte (fapt foarte grav in magazine sau in locuri aglomerate) si repeta intrebari la care stie raspunsul.

Intr-o conjunctura fericita, cand A. avea cam 4 ani si 9 luni, am intrat in contact cu echipa Monicai MANASTIREANU.

Ea este supervizor peste o echipa ce lucreaza cu un numar limitat de copii, tocmai pentru ca sunt orientati spre rezultat si spre recuperarea integrala a  copiilor, motiv pentru care suntem recunoscatori ca am gasit loc chiar inainte ca A. sa implineasca 5 ani.

Nu pot sa va descriu linistea pe care am avut-o si convingerea ca am apucat pe calea cea dreapta de cand acesti oameni, Monica MANASTIREANU si terapeutul Bogdan SERBAN, au intrat in viata noastra.

Prima etapa in terapie a constat in abordarea dietei si apoi s-a targetat frica de un dulap pe care baiatul se temea sa il deschida deoarece in el erau depozitate produse electrice (robot de bucatarie etc..)

In prima instanta Monica MANASTIREANU a abordat si a lucrat problemele lui Alex, ulterior metoda fiind continuata de Bogdan SERBAN. La doar 4 zile dupa ce Bogdan a repetat metoda implementata de Monica am observat primele schimbari: A. a inceput sa manance lucruri noi.

Poate vi se pare insignifiant…dar asta doar daca nu stiti ce inseamna sa-ti planga copilul de parca il tai cand vrei sa ii dai un biscuite Oreo… Nu tarziu dupa aceea avea pe usa camerei o lista cu aproape 100 de lucruri noi pe care le manca, inclusiv combinatii de alimente. Acest aspect a determinat scaderea rezistentei la nou a lui A. in toate domeniile vietii lui.

Acum:

Mergem fara griji la petreceri de copii, sta la masa, cere pizza, gusta sau bea suc, sta la pictura pe fata, se costumeaza, joaca teatru, merge la baie, se usuca pe maini la uscator, cere voie cand se ridica de la masa, se uita la noi si cate si mai cate….

A. era si este foarte inteligent. Avea o multime de cunostinte care excedau varstei lui, din tot felul de domenii – ca o mica enciclopedie; cu toate astea daca il intrebai repede cum il cheama sau cati ani are ezita sau raspundea nesigur ori chiar gresit.

Ei bine, colaborarea cu Monica MANASTIREANU si Bogdan SERBAN i-au structurat cunostintele, asa cum iti asezi toate lucrurile in sertarele potrivite iar prezenta lor constanta il ajuta sa pastreze aceasta ordine frumoasa.

De la inceperea terapiei

–  se repereaza corect in timp, devenind mai atent, mai prezent;

–  intelege ce i se cere;

–  isi petrece timpul intr-un mod pe care il consideram normal / adecvat, cu jocuri (Nu te supara frate, Macao etc), creioane colorate, creta.

–  la gradinita, inainte de inceperea terapiei, A. nu participa activ la activitati: nu putea participa la optionale (dansuri, limba engleza etc) mai ales din cauza ca iesea din clasa, nu statea la masuta sau in grupul de dans, cu atat mai putin sa respecte miscarii-sincron etc;

–  acum, el joaca jocuri in tandem, danseaza, invata coregrafii, invata engleza (vocabular, poezii, cantecele), numara corect – inclusiv din 10 in zece sau in ordine descrescatoare, relateaza intamplari / povesteste – respectand succesiunea evenimentelor, vorbeste la telefon – lucru dificil pana atunci, din moment ce el nu stia sa asculte si apoi sa raspunda in context etc.

Vorbeste acum (non-stop ) in propozitii, stie in ce an, ce luna/anotimp si ce zi este, stie cat e ceasul, stie cand s-au intamplat lucrurile (ieri, azi sau ca se vor intampla maine), stie partile zilei si ce inseamna o activitate programata sau un eveniment intempestiv, are activitati de cusut, de jucat cu mingea, gimnastica…

De asemenea, la nivel de limbaj stie sa faca tot felul de comparatii, cum sa abordeze o persoana necunoscuta, sa isi faca prieteni in parc sau sa ceara ceva la magazin. Stie de adunare, scadere, egalitati si multimi. Stie profesiile noastre, unde lucram, unde locuim, ba chiar si numerele noastre de telefon.

In plus, a vazut, in sfarsit, ce bine e sa ceri: daca ceri apa sau spui ce mancare ti-ar placea, o primesti .

Astfel, ne simtim minunat cand il chemam pe A. (la masa sau din diverse motive) si el spune: “Nu pot chiar acum, multumesc; mai am putin de colorat!” sau “Mai fac un rand de bastonase!” Doamne…ce refuz frumos! Sau ne invita sa jucam “ Macao” ori se bucura cand castiga la cate un joc de socializare.

Relatia cu Monica MANASTIREANU si Bogdan SERBAN este pur si simplu excelenta! Avem si o “perla” care sa o reflecte

Bogdan: Bravo A.! Ai facut foarte bine. Iti dau ceva bun, ce vrei?

A. : O vreau pe Monica MANASTIREANU!

In plus, cand vorbeste despre Monica o rasfata cu tot felul de apelative dragastoase si o numeste Monicuta.

Vrem sa precizam ca avem numai cuvinte de lauda pentru Monica MANASTIREANU si echipa ei: oameni frumosi, placuti, buni, responsabili, punctuali, adaptabili la micul “pacient” si interesati de reglarea tuturor aspectelor din viata copilului.  Si din viata noastra… in care a aparut din nou speranta normalitatii dupa doar 6 luni de terapie. Multumim pentru tot si pentru cele ce vor urma!

Alina si Andrei Manolescu

21 iunie 2016