Bună tuturor!

Suntem părinţii lui A., un băiat mi-nu-nat, acum în vârstă de “5 ani şi nouă luni, că acum sunt mai mare” – cum îi place lui să spună când îl întreabă cineva câţi ani are.

Când a venit copilul nostru pe  lume…nu cred că am simţit bucurie sau împlinire mai mare. Gângurea, zâmbea, era deosebit de frumos, nu avea probleme fizice cum auzeam la alte mame – nici măcar din cele mai mici. Rezistent la colici şi dinţişori (la 1 an avea gura îmbrăcată, cum se spune), s-a ridicat în picioare la 10 luni însă nu voia să meargă singur ci doar cu sprijin (un deget al părinţilor/bonei etc).  A spus “tata” la o vârstă mică şi pe la 7 – 8 luni a strigat şi “mama” în mod conştient şi urmărindu-mă din pătuţ cu privirea. La 2 ani şi 4 luni nu mai purta pampers.

Atunci ce aveţi cu copilul? …puteţi spune şi la fel a spus şi familia noastră.

Ei bine, deşi eram nişte părinţi cu totul neinstruiţi în comportamentul infantil, totuşi, nu puteam să nu observăm că A. avea anumite caracteristici în comparaţie cu alţi copii de vârsta lui. Pe lângă toate drăgălăşeniile de bebe vesel, am remarcat că:

–  nu protesta dacă îl lăsam, de exemplu, în scaunul de masă mai multă vreme ci avea un aer foarte mulţumit : sunt aici pentru că m-a pus mama şi aşa trebuie să stau;

–  când mergeam pe alee la plimbare stătea în cărucior şi parcă nu se mira de nimic; se uita, observa şi “spunea”: da, toate sunt aici pentru că aşa trebuie să fie (căţei, copii care se joacă);

–  eu i le arătam pe toate câte erau pe lume: bătrâni pe bănci, copaci înfloriţi, animale etc. Se uita în jur, dar nu la ce îi arătam eu, nu arăta cu degetul, nu răspundea prompt la nume şi avea contact vizual limitat. Se uita la siglele luminoase ale farmaciilor.

–  nu zicea “apa” şi nu cerea nimic: se ducea singur după jucăria preferată, îşi lua singur apă etc. Începuse să arate lucruri cu mâna noastră. Nu băga în seamă animalele sau alţi copii.

–  deja împlinise 1 an şi nu mergea singur (mare lucru! ne spunea toată lumea), dar noi ştiam – comparativ cu forţa lui fizică şi cu perioada de când “punea paşi” că ar fi trebuit să se manifeste altfel. Făceam un joc:  “ hai la mamaaa” şi tati îl direcţiona către mine, apoi “ hai la tataaa” şi eu îl îndreptam spre soţul meu, dar el nu răspundea adecvat, nu se uita la noi, nu era atent.

–  nu alinia lucruri, nu mergea pe vârfuri, nu se juca insistent cu ceva anume…dar parcă avea o apetenţă pentru orice avea sisteme de  închidere (sertare, uşi, cărucioare), dar dacă îi spuneai să înceteze se oprea. Totuşi, nu răspundea la jocurile uzuale de imitaţie, nu repeta nici măcar vocale după mine. Mă maimuţăream în faţa lui – doar-doar îl determin să pronunţe după mine însă el doar râdea de mimica mea.

La 1 an şi 8 luni, brusc, în loc sa irupă limbajul, copilul a început să tacă! Urca pe tobogane, era activ, dar…parcă nu era atent, câteodată stătea pe gânduri înainte să coboare, altă dată nu anticipa faptul că putea fi lovit dacă nu se dă la o parte după coborâre..şi tot aşa.

La vârsta de 2 ani, o prietenă care nu îl mai văzuse de mult ne-a spus să verificăm ipoteza tulburărilor de sindrom autist. Ne-a şi recomandat pe cineva, un terapeut, dar nu pentru lucru ci doar pentru a ne confirma/infirma faptul că A. ar trebui văzut de un specialist.

La cine? ..că nu cunoşteam pe nimeni… Sfântul Google: aşa am dat pentru prima oara de Monica Mănăstireanu şi am aflat că există terapii. Dar la noi nu e grav, ne gândeam…. Ce ştiam noi?! Vă spun eu: NIMIC!

Într-o lună, copilul ne-a mai dat nişte mostre de comportament special: nu vorbea, dar ne-am dat seama că ştie literele alfabetului (prima oară, pe o tastatură cu sunete a spus pe litere cuvântul “bicicletă”, şi tot aşa, cuvinte lungi), şi că are o orientare geografică fantastică.

Am cerut ajutorul pediatrului copilului şi am primit trimitere către Spitalul Victor Gomoiu.

A. nu a fost şi nu este un copil crescut la TV, dar se uita la un serial cu Mickey Mouse. Mai mult, când personajele cântau şi dansau îl stimulam şi îl îndemnam la zbenguială. Ei bine, cu o zi înainte de vizita medicală, când s-a terminat desenul animat, le-a făcut cu mâna personajelor şi copilul a spus primele cuvinte legate: “Pa Mickey, hot dog!”.  (Familia, colegii: păi nu ţi-am spus eu? Sunteţi voi exageraţi).

La spital i s-a făcut un examen fizic complet, inclusiv ecografii (inimă etc) plus partea de neuro. Totul ok. În afară de faptul că era non-verbal A. a executat tot ce i s-a cerut şi a bifat toate cerinţele din portage-ul care i s-a făcut. Ni s-a acordat toată atenţia faţă de problemele indicate, dar ni s-a spus că este “în vârstă”, că are un început de limbaj şi că e prea devreme pentru un eventual diagnostic. Să nu îl mai lăsăm deloc la TV, să îl introducem în colectivitate, adică să-l dăm la grădiniţă, să jucăm jocuri cu reguli şi să revenim peste 6 luni.  Am cerut şi a doua opinie şi ni s-a spus acelaşi lucru: A. este prea mic pentru un diagnostic. Se comportă adecvat vârstei şi nu are semne evidente de…ce ne temeam noi, dar să ne urmăm inima şi instinctul. De asemenea, să revenim după ce se instalează limbajul. Practic COPILUL NU A FOST NICIODATĂ DIAGNOSTICAT.

Astfel, AM PIERDUT APROAPE 3 ANI din viaţa lui cu încercări de grădiniţe, particulară-stat-revenire la particulară, amestecate cu ceva terapie (insuficientă) la spitalul Victor Gomoiu, fără să avem idee de beneficiile unei terapii reale sau ce ar presupune aceasta.

A existat, într-adevăr, o oarecare evoluţie – copilul a început să vorbească, memora poezii şi le recita frumos (semn că înţelegea ce spune) – dar pe de altă parte am identificat alte probleme: se exprima inadecvat – nu putea susţine un dialog, vorbea la persoana a III-a în legătură cu el, repeta întrebarea în loc să ofere răspunsul, se juca în ultima vreme numai cu cabluri şi construia sisteme, în parc se juca doar la nisip, refuza să coloreze, vorbea “cântat” – (cum îi accentuam eu cuvintele când era mic mic şi nu vorbea), a trebuit să îl învăţăm şi să exersăm diverse lucruri pe care un copil tipic le învaţă firesc (să sară într-un picior, de exemplu). Colac peste pupăză, ne-am trezit cu preferinţe alimentare şi cu o teamă nejustificată de aparate, refuza să stea la masă cu alţi copii la zile de naştere sau să intre în anumite încăperi, se îndepărta de noi fără să anunţe (fapt foarte grav în magazine sau în locuri aglomerate) şi repeta întrebări la care ştia răspunsul.

Într-o conjunctură fericită, când A. avea cam 4 ani şi 9 luni, am intrat în contact cu echipa Monicăi Mănăstireanu.

Ea este supervizor peste o echipă ce lucrează cu un număr limitat de copii, tocmai pentru că sunt orientaţi spre rezultat şi spre recuperarea integrală a copiilor, motiv pentru care suntem recunoscători că am găsit loc chiar înainte ca A. sa împlinească 5 ani.

Nu pot să va descriu liniştea pe care am avut-o şi convingerea că am apucat pe calea cea dreaptă de când aceşti oameni, Monica Mănăstireanu şi terapeutul din echipa ei, au intrat în viaţa noastră.

Prima etapă în terapie a constat în abordarea dietei şi apoi s-a targetat frica de un dulap pe care băiatul se temea să îl deschidă deoarece în el erau depozitate produse electrice (robot de bucătărie etc..)

În primă instanţă Monica Mănăstireanu a abordat şi a lucrat problemele lui A., ulterior metoda fiind continuată de terapeut. La doar 4 zile după ce terapeutul a repetat metoda implementată de Monica am observat primele schimbări: A. a început să mănânce lucruri noi.

Poate vi se pare insignifiant…dar asta doar dacă nu ştiţi ce înseamnă să-ţi plângă copilul de parcă îl tai când vrei să îi dai un biscuite Oreo… Nu târziu după aceea avea pe uşa camerei o listă cu aproape 100 de lucruri noi pe care le mânca, inclusiv combinaţii de alimente. Acest aspect a determinat scăderea rezistenţei la nou a lui A. în toate domeniile vieţii lui.

Acum:

Mergem fără griji la petreceri de copii, stă la masă, cere pizza, gustă sau bea suc, stă la pictură pe faţă, se costumează, joacă teatru, merge la baie, se usucă pe mâini la uscător, cere voie când se ridică de la masă, se uită la noi şi câte şi mai câte….

A. era şi este foarte inteligent. Avea o mulţime de cunoştinţe care excedau vârstei lui, din tot felul de domenii – ca o mică enciclopedie; cu toate astea dacă îl întrebai repede cum îl cheamă sau câţi ani are ezita sau răspundea nesigur ori chiar greşit.

Ei bine, colaborarea cu Monica Mănăstireanu i-a structurat cunoştinţele, aşa cum îţi aşezi toate lucrurile în sertarele potrivite, iar prezenţa lor constantă îl ajută să păstreze această ordine frumoasă.

De la începerea terapiei

–  se reperează corect în timp, devenind mai atent, mai prezent;

–  înţelege ce i se cere;

–  îşi petrece timpul într-un mod pe care îl considerăm normal / adecvat, cu jocuri (Nu te supăra frate, Macao etc), creioane colorate, creta.

–  la grădiniţă, înainte de începerea terapiei, A. nu participa activ la activităţi: nu putea participa la opţionale (dansuri, limba engleză etc) mai ales din cauză că ieşea din clasă, nu stătea la măsuţă sau în grupul de dans, cu atât mai puţin să respecte mişcări sincron etc;

–  acum el joacă jocuri în tandem, dansează, învaţă coregrafii, învaţă engleză (vocabular, poezii, cântecele), numără corect – inclusiv din 10 în zece sau în ordine descrescătoare, relatează întâmplări / povesteşte – respectând succesiunea evenimentelor, vorbeşte la telefon – lucru dificil până atunci, din moment ce el nu ştia să asculte şi apoi să răspundă în context etc.

Vorbeşte acum (non-stop ) în propoziţii, ştie în ce an, ce lună/anotimp şi ce zi este, ştie cât e ceasul, ştie când s-au întâmplat lucrurile (ieri, azi sau că se vor întâmpla mâine), ştie părţile zilei şi ce înseamnă o activitate programată sau un eveniment intempestiv, are activităţi de cusut, de jucat cu mingea, gimnastică…

De asemenea, la nivel de limbaj ştie să facă tot felul de comparaţii, cum să abordeze o persoană necunoscută, să îşi facă prieteni în parc sau să ceară ceva la magazin. Ştie de adunare, scădere, egalităţi şi mulţimi. Ştie profesiile noastre, unde lucrăm, unde locuim, ba chiar şi numerele noastre de telefon.

În plus, a văzut, în sfârşit, ce bine e să ceri: dacă ceri apă sau spui ce mâncare ţi-ar plăcea, o primeşti .

Astfel, ne simţim minunat când îl chemăm pe A. (la masă sau din diverse motive) şi el spune: “Nu pot chiar acum, mulţumesc; mai am puţin de colorat!” sau “Mai fac un rând de bastonaşe!” Doamne…ce refuz frumos! Sau ne invită să jucăm “ Macao” ori se bucură când câştigă la câte un joc de socializare.

Relaţia cu Monica Mănăstireanu este pur si simplu excelentă! Avem şi o “perlă” care să o reflecte:

Terapeutul: Bravo A.! Ai făcut foarte bine. Îţi dau ceva bun, ce vrei?

A. : O vreau pe Monica!

În plus, când vorbeşte despre Monica o răsfaţă cu tot felul de apelative drăgăstoase şi o numeşte Monicuţa.

Vrem să precizăm că avem numai cuvinte de laudă pentru Monica Mănăstireanu şi echipa ei: oameni frumoşi, plăcuţi, buni, responsabili, punctuali, adaptabili la micul “pacient” şi interesaţi de reglarea tuturor aspectelor din viaţa copilului.  Şi din viaţa noastră… în care a apărut din nou speranţa normalităţii după doar 6 luni de terapie. Mulţumim pentru tot şi pentru cele ce vor urma!

Alina şi Andrei Manolescu, părinţii lui A.
21 iunie 2016