Andreea Florescu – 13.02 2016

În jurul vârstei de doi ani am observat că fetița noastră, în comparație cu alți copii de vârsta ei, învățase destul de puține cuvinte (mami, tati, papa, numere, culori), fără a putea exprima în niciun fel idei sau dorințe și avea o preferință destul de vizibilă pentru lucrurile repetitive. Chiar și la capitolul comunicare non verbală era deficitară (de ex, când își dorea un obiect, nu îl arăta cu degetul, ci ne ducea nouă mâna către el).

În ciuda faptului că atât familia cât și prietenii încercau să ne liniștească, insistând că există multe exemple de copii care au avut întârziere în achiziția limbajului și apoi, ca prin minune, au vorbit direct în propoziții, noi am simțit că ceva nu este în regulă și că trebuie să investigăm subiectul mai în profunzime.

A urmat un șir lung de consultații, de investigații și implicit o perioadă dificilă atât pentru noi, cât și pentru fetița noastră. M. a fost văzută de medici neurologi, neuropsihiatri și psihologi, în total 9. Mulți ar spune că am exagerat, dar am ajuns în situația asta pentru că am primit multe păreri contradictorii.

Îmi pare rău și acum că nu am ascultat sfatul doamnei doctor Tatiana Popescu, primul specialist care a văzut-o pe M. și care ne-a sfătuit să începem terapia ABA. A insistat că, doar prin efectuarea acestei terapii, fetița noastră se va recupera atât prin achiziția limbajului, cât și prin dezvoltarea tuturor celorlalte aptitudini pe care un copil tipic, de vârsta ei, ar trebui să le aibă. Tot doamna doctor ne-a recomandat-o pe Monica Mănăstireanu ca fiind unul dintre cei mai  buni specialiști în domeniu.

Totuși, am vrut să mai auzim și alte păreri. Și așa am ajuns în situația în care nu știam ce să mai credem. Pe de o parte, a fost pus diagnosticul de tulburare de dezvoltare cu note pervazive/TSA iar pe de altă parte, au existat medici care   ne-au spus să nu ne facem griji, întrucât situația se va remedia în scurt timp. Probabil au existat aceste păreri întrucât copilul nostru nu prezenta simptomele cele mai evidente de TSA – lipsa contactului vizual, a afectivității sau sociabilitate. Această din urmă categorie de specialiști ne-a recomandat logopedia și integrarea în colectivitate – înscrierea la grădiniță.

Întrucât ne doream să credem că M. are o simplă întârziere în vorbire, am ales inițial să urmăm aceste recomandări. M. a fost înscrisă la grădiniță și am început și lecții de logopedie, aproximativ două ședințe pe săptămână, câte două ore. Mai mult, așa cum ni se recomandase, ne-am străduit și noi și ceilalți membri ai familiei să o stimulăm verbal, încercând să fim “un soi de terapeuți”.

Timpul a trecut însă acumulările la capitolul limbaj au întârziat să apară. Efectul tuturor acestor încercări de a o ajuta pe M. a fost nesemnificativ: nici grădinița, nici ședințele de logopedie (pe care le-am perceput destul de obositoare pentru copil, deși erau destul de scurte; trebuie menționat că frecvența și beneficiile lor erau invers proporționale cu prețul) și nici “terapia” aplicată de noi, părinții/bunicii, nu au produs evoluții.

Acesta a fost momentul în care am decis să apelăm la Monica Mănăstireanu și echipa ei (în prezent suntem convinși că a fost cea mai bună decizie pentru copilul nostru).

Monica este specialistul la care am bătut la ușă cu mari așteptări. Primisem deja o primă recomandare de la dna. dr. Tatiana Popescu. O altă recomandare am primit-o printr-o întâmplare: părinții unui băiețel diagnosticat cu TSA, cu care fetița noastră a interacționat în parc, ne-au atras atenția, cu delicatețe, că este posibil să aibă același diagnostic. Am stat mai mult de vorbă și ne-au povestit despre băiețelul lor care făcea terapie ABA. Ne-au sfătuit să nu mai așteptăm și să începem cât mai repede terapia de recuperare, pentru că timpul trecea în defavoarea copilului. Le-am spus că nu cunoaștem specialiști în domeniu, iar ei au menționat-o pe Monica, insistând că este o profesionistă și unul dintre cei mai buni specialiști în domeniu.

Întâlnirea cu Monica este foarte prezentă în memoria noastră. Și asta, nu pentru că am auzit încă o dată „cuvântul cu A” care ne-a rupt inima (cu precizarea că Monica a insistat că ea nu îi va pune lui M. un diagnostic, ci numai un medic neuropsihiatru), ci datorită faptului că între ele a existat chimie de la prima întâlnire (la final M. a ținut să o îmbrățișeze și să o pupe pe Monica).

Considerăm că am fost norocoși pentru că, tocmai în acea perioadă, unul dintre terapeuții din echipa Monicăi urma să fie disponibil. Spunem  norocoși pentru că Monica Mănăstireanu lucrează ca psiholog supervizor cu un număr limitat de copii, ea dorind să acorde fiecăruia timpul și atenția necesară. Pentru Monica, acești copii reprezintă cartea ei de vizită și mi s-a confirmat și mai târziu că, tocmai datorită acestui motiv, ea nu abdică de la această regulă (am rugat-o să ia în supervizare alți doi copii, însă, cu părere de rău, a declinat propunerea).

Astfel, a început recuperarea fetiței noastre! Cu multe emoții, speranțe, dar și cu așteptări relativ limitate (întrucât încercările anterioare nu avuseseră vreun rezultat notabil …).

Elena Drogeanu a fost specialistul din echipa Monicăi cu care copilul nostru urma să lucreze și am primit asigurări că este o persoană dedicată profesiei sale și cu experiență în domeniu. Elena s-a dovedit a fi, pe lângă un specialist desăvârșit, un om minunat (pe care întreaga familie îl îndrăgește, deși nu cred că i-am spus până acum acest lucru).

Sub îndrumarea Monicăi, Elena a pus în aplicare mai multe programe, care, după numai 4 luni, au avut deja rezultate spectaculoase, remarcate de toți apropiații (familie și prieteni).

Ne-a fost teamă că terapia se va dovedi obositoare, dificilă pentru copil. Cât de mult ne-am înșelat! Pentru M. terapia este un mod minunat de a-și petrece timpul. Fetița noastră se bucură și îi sare în brațe Elenei când intră pe ușă. În plus, în timpul liber, ne cheamă în camera ei să ne arate, mândră, ce „activități” a mai făcut cu Elena și ce a învățat.

Cât despre noi, părinții, ne-am conformat tuturor cerințelor stabilite de Monica și Elena.  Am aranjat camera lui M. așa cum ni s-a cerut, am achiziționat materialele necesare pentru terapie, am asistat la terapie (când am avut timp) și am aplicat anumite reguli pe care Monica ni le-a explicat. Și… cam atât. Ne-am bucurat că nu ni s-a cerut să ne transformăm din nou în terapeuți (ba dimpotrivă)!

Monica are ședințe periodice de monitorizare, de fiecare dată dând dovadă de implicare și profesionalism exemplare. Este la curent cu cele mai mici detalii privind evoluția și problemele întâmpinate de M. și identifică soluțiile potrivite pentru a depăși eventualele obstacole întâmpinate.

După doar 5 luni, copilul nostru s-a transformat: cântă și vorbește TOOOT timpul, face diferite activități adecvate vârstei ei (desenează, pictează, taie cu foarfeca, modelează, coase etc.) și își exprimă sentimentele.  Monica și Elena  au eliminat inclusiv adversitatea lui M. față de diferite alimente sau activități (să fie spălată pe păr). Sunt atâtea schimbări, pe care toată lumea le observă, încât uneori nu ne vine să credem că totul s-a petrecut în doar 5 luni!

Totuși, odată cu achiziția limbajului de către M., au ieșit la suprafață și alte simptome ale TSA, pe care Monica le intuise că ar putea să apară și pe care și noi le-am sesizat, fără a fi specialiști (nu intelege folosirea pronumelui personal sau posesiv, repeta intrebarea auzita, vorbeste la persoana a III-a singular)

Munca Elenei și a Monicăi încă nu s-a încheiat, însă de data aceasta suntem optimiști că viitorul sună bine.

P.S. În timp ce am scris acest articol, am auzit-o de mai multe ori pe M. exprimându-și bucuria că a învins la un joc de socializare, dar și cântând. Însă nu există cuvinte care să exprime cât de mare ne este bucuria!

 

Andreea Florescu – 16 iulie 2016

Au trecut 5 luni de când am scris un mic articol despre evoluția lui M. în terapie, 5 luni în care am fost martorii unor transformări surprinzătoare în evoluția fetiței noastre.

M. vorbește cursiv acum, ne cere diferite lucruri, ne răspunde la întrebări și, foarte important, pune ea întrebări și face spontan afirmații. Vocabularul achiziționat este impresionant. Mănâncă frumos la masă, folosind tacâmurile, știe să se îmbrace și să se dezbrace singură, își aranjează hăinuțele în dulap, strânge jucăriile după ce se joacă și se spală singură pe dinți. Mai nou, propoziția ei preferată este: “Mami, vreau eu să fac asta! SINGURĂ!!”

Sunt multe momente emoționante în evoluția lui M. de care ne bucurăm și pentru asta le mulțumim Monicăi Mănăstireanu și Elenei Drogeanu.

Recent, am avut parte de două astfel de momente – datorate în totalitate profesionalismului, dar mai ales, datorită “harului” celor două terapeute.

Lui M. îi era frică de câini. Foarte frică. Mari sau mici, fioroși sau jucăuși, nu conta. Un bichon adorabil o făcea să tremure toată. Am realizat că problema e serioasă întrucât nu ne mai puteam bucura de o banală plimbare în parcul din spatele blocului sau de o vizită la prieteni deținători de căței. Din prima ședință Monica a reușit miracolul: Pufulică, bichonul jucăuș, dar foarte agitat al unor prieteni se afla în brațele lui M.. I-a dat să mănânce din palma ei și l-a mângâiat pe creștet. Treptat, după mai multe ședințe în care a fost gestionată problema, teama a dispărut complet. Acum, cel care se ascunde de teamă este cățelul, care, la vederea fetiței noastre, știe că urmează să fie alergat prin toată curtea și ciufulit.

Un alt “balaur” pe care Monica l-a învins și, de data aceasta, într-o singură ședință, a fost “uscătorul din toaleta publică”. De câte ori ieșeam din casă, trebuia să ne asigurăm că M. a fost la baie. Altfel, nu puteam întârzia prea mult într-un restaurant, mall sau hipermarket. Uscătoarele din băile acestor locuri provocau țipete și multe lacrimi. Ar fi preferat să facă pe ea decât să ajungă aproape de un astfel de aparat. După o singură vizită la mall cu Monica și Elena, problema s-a rezolvat. La câteva zile după acest moment, aflată într-un restaurant cu M., mă distram să văd cum fetița mea căuta pretexte, mă mințea (îmi spunea că are mâinile foarte murdare) ca să ajungă la toaletă și să folosească uscătorul.

Încă o dată, Monica și Elena, vă mulțumesc! Sunt recunoscătoare și în același timp curioasă și nerăbdătoare să văd ce “balauri” veți mai îmblânzi și ce clipe frumoase ne veți mai dărui!