1 septembrie 2017

Autism şi terapie ABA, lucruri despre care nu ştiam mai nimic şi pe care nu credeam că le vom include vreodată în viaţa noastră.

Fetiţa noastră A. s-a născut în octombrie 2013, fără probleme de sănătate. A avut o evoluţie normală până spre 1 an şi jumătate, spunea “ma-ma”,” ba-ba”, făcea “pa-pa”, imita lucruri făcute de noi, iar la 1 an şi 3 luni a mers singură. De când s-a născut a fost centrul universului nostru. Treptat majoritatea achiziţiilor au început să dispară, fără ca noi să ne dăm seama. Parcă absorbiţi de copil şi din prea multă dragoste nu vedeam că ceva este în neregulă, puneam totul pe seama răsfăţului şi a încăpăţânării. Era captivată de desene şi era unul din lucrurile care îi făceau cea mai mare plăcere, uneori nu vedea şi nu auzea nimic când era lăsată la televizor. Nu se juca adecvat cu jucăriile, majoritatea lucrurilor pe care le alegea din magazin, acasă nu îi mai prezentau interes urmând a fi aruncate pe jos. Când voia ceva doar ne lua de mână şi ne ducea către obiectul dorit, rar arăta cu degetul, dar întotdeauna fără contact vizual. Reacționa foarte rar la nume când era strigată.

Spre 3 ani ne îngrijoram cel mai tare din cauza limbajului, ne gândeam că e răsfăţată şi nu vrea să vorbească sau să răspundă la cerinţe. Astfel am chemat acasă un logoped care a încercat să interacţioneze cu A., dar fetiţa noastră nu răspundea la nimic, nici măcar când bătea cu un obiect în diverse locuri din cameră pentru a vedea dacă se întoarce, aceasta părea că nu aude nimic. Logopedul ne-a recomandat un control neurologic şi o audiogramă, iar dacă rezultatele sunt bune să îl contactăm pentru a lucra cu A. Audiograma am tăiat-o de pe listă pentru că fetiţa noastră auzea, de exemplu, dacă în altă cameră începeau reclamele de la televizor sau un desen preferat imediat cum auzea se ducea acolo. Am ajuns la neurolog, care văzând că A. la aproape 3 ani nu ştie şi nu recunoaşte lucruri precum părţile corpului, culorile, animalele etc, lucrurile pe care un copil de 1 an şi jumătate ar trebui să le ştie, ne-a îndrumat către psihiatrie pediatrică.

În cele 2 săptămâni rămase până urma să ajungem la psihiatru i-am întrerupt desenele şi i-am urmărit comportamentul. Au ieşit la lumină unele lucruri pe care nu le făcuse până atunci, cum ar fi: înşiratul obiectelor, privitul mâinilor şi cel mai rău lucru era faptul că se lovea cu palma peste picior şi ulterior peste faţă când îi atrăgeam atenţia că a dărâmat ceva.

Vizita la psihiatru cu siguranţă ne-a marcat viaţa, aici am primit diagnosticul de “Întârziere în dezvoltarea psihică şi a limbajului cu elemente din spectru autist” şi ni s-a recomandat să începem imediat terapia ABA şi să lucrăm cu cineva din cadrul clinicii.

Deşi orice lucru legat de terapie ABA şi autism era pentru noi ceva nou şi necunoscut, ne-am programat peste câteva săptămâni pentru o evaluare. Ţin să precizez că noi am plecat de la psihiatru cu gândul că poate are doar “elemente de autism” şi poate acestea dispar mai repede, deoarece aici nu am primit informaţii pertinente care să ne ajute să înţelegem ce se întâmplă cu fetiţa noastră.

Următoarea zi ne-am mobilizat şi am căutat pe internet despre autism, terapie ABA, specialişti care lucrează în domeniu şi despre rezultatele lor. Toate căutările duceau către numele Monica Mănăstireanu, iar pe site-ul asociaţiei ARCAR (Asociaţia pentru Recuperarea Copiilor cu Autism din România) am găsit relatări ale părinţilor ai căror copii erau în terapie, de exemplu,  povestea lui A. – începutul terapiei, dar şi ai celor recuperaţi – viaţa unui copil recuperat după 2 ani de la terminarea terapiei . Printre lacrimi, atunci când vezi că există speranţă şi că cineva îţi poate salva copilul din ghearele autismului, nu poţi spune decât că asta e ce îmi doresc pentru copilul meu. Am sunat-o imediat pe Monica Mănăstireanu, emoţionată, deoarece citisem că lucrează cu un număr de 5 copii pentru a se putea dedica în totalitate recuperării acestora. La celălalt capăt al firului am întâlnit o voce caldă, iar pe fundal se auzeau vocile unor copilaşi. Am rămas plăcut surprinsă să văd că cineva lucrează la o oră atât de târzie, în jurul orei 8 seara şi că e atât de dedicată meseriei sale. Am stabilit o întâlnire următoarea săptămână, fără să ştim atunci că va fi întâlnirea cu omul care ne va schimba viaţa în bine.

Întâlnirea cu Monica Mănăstireanu a fost una foarte plăcută, am avut ocazia să întâlnim o persoană caldă, deschisă, care ne-a răspuns cu multă răbdare la toate întrebările noastre. Am fost informaţi în legătură cu tot ce se întamplă cu fetiţa noastra, despre tot ce înseamnă autism şi terapie ABA, despre modul în care lucrează şi am primit o listă cu referinţe, unde găseam toate numerele de telefon ale părinţilor ai căror copii au fost recuperaţi. Monica Mănăstireanu  ne-a explicat că diagnosticul corect al fetiţei noastre este cel de TSA (Tulburare de Spectru Autist), lucru confirmat ulterior şi de psihiatrii la care am mers.

Am fost bucuroşi să aflăm că există un loc disponibil pentru A. şi am zis că nimic nu este întâmplător în viaţă şi doar o minune a făcut ca noi să putem beneficia de un loc liber pentru ca fetiţa noastră să aibă şansa să ajungă un copil recuperat.

După acestă întâlnire, în care am aflat răspunsurile tuturor întrebărilor noastre, pe care nu cred că ni le-ar fi explicat nimeni cu atâta răbdare, am hotărât să anulăm programarea din cadrul clinicii medicale unde urma să avem o evaluare şi am hotărât să pornim la drum alături de Monica Mănăstireanu. Lucrurile care pe noi ne-au impresionat, ne-au dat încredere totală, ne-au făcut să nu mai căutăm în altă parte un alt specialist şi să mergem pe acest drum au fost: profesionalismul de care dă dovadă, relatările emoţionante ale părinţilor ai căror copii erau în terapie şi toţi aveau o evoluţie impresionantă şi numărul mare de copii recuperaţi.

Din lista primită cu referinţe am contactat-o pe Elena C., cu care am avut plăcerea de a vorbi cel puţin o oră la telefon. Am fost foarte încântată să aud doar lucruri extraordinare despre băiatul său recuperat şi numai cuvinte de laudă la adresa Monicăi, care le-a schimbat viaţa în bine. Nu am vrut să mai sun o altă persoană din acea listă, pentru mine toate informaţiile primite mi-au dat încrederea necesară că sunt pe drumul cel bun.

Pe 1 noiembrie 2016, la o săptămână după ce A. a împlinit 3 ani, am început terapia alături de Monica Mănăstireanu şi  două terapeute din echipa sa. Am achiziţionat materialele necesare terapiei şi am amenajat camera după cum ne-a explicat Monica.

Începutul terapiei a fost anevoios, nu cele 4 ore de terapie ABA erau o problemă pentru copilul nostru, ci faptul că A. se împotrivea la tot ce e nou, la orice joc pe care terapeutele încercau să îl facă alături de ea, de exemplu: dacă lui A. îi plăcea să pună cuburi într-o cutie, atunci când terapeutele încercau să intre în jocul ei şi să pună şi ele cuburi, A. ţipa şi le arunca pe jos, nu accepta să se pună mâna pe nimic din lucrurile ei şi nu accepta schimbarea poziţiei obiectelor. Deoarece jucăriile pe care le avea nu îi prezentau interes şi ţipa ori de câte ori terapeutele încercau să se joace cu jucăriile împreuna cu A., Monica a găsit strategii noi, a scos pentru o perioadă toate jucăriile lui A. din cameră şi a venit cu lucruri noi, creative, care au făcut-o pe fetiţa noastră să nu mai ţipe şi uşor-uşor sa fie interesată, apoi să şi participe şi să fie implicată în acele activitaţi cu terapeutele.

Terapia ABA presupune învăţarea copilului meu să facă diverse lucruri, dar şi activităţi care să îi facă plăcere, nu doar joacă.

Monica Mănăstireanu împreună cu echipa notează evoluţia copilului şi toate problemele acestuia, urmând să fie abordate fiecare în parte.

În terapie mi-am dat seama că fetiţa mea nu imita, nu răspunde la cerinţe, nu înţelege nimic din ce îi spunem, nu acceptă să fie atinsă, nu acceptă schimbarea poziţiei obiectelor sau a mobilierului, până şi simplul stat pe scaun reprezenta o problemă pentru A. Ca să poată învăţa, A. trebuia să le permită terapeutelor să schimbe ceva în mediu conform activităţii pe care urma să o înveţe (de exemplu, nu accepta să pui un obiect pe masă, dar ulterior se împotrivea şi atunci cand voiai să îl iei de pe masă) sau trebuia să pună mâna pe ea ajutând-o concret să înveţe ceva, lucru care era imposibil pentru A. în acel moment, ea neacceptând să fie atinsă.

La fiecare supervizare Monica Mănăstireanu ne explica ceea ce urmează să facă, de foarte multe ori a intuit multe lucruri şi de câte ori spunea că A. o să înveţe ceva într-un interval de timp, lucrurile chiar aşa se întâmplau.

La începutul terapiei ABA locuiam în judeţul Ilfov, dar terapeutele petreceau mult timp pe drum pentru a ajunge la noi şi  pentru a nu pierde un terapeut cu experienţă fără de care nu am fi putut continua colaborarea cu Monica Mănăstireanu, am hotărât să mutăm terapia în Bucureşti acasă la bunica lui A.

Înainte de începerea terapiei, A. mânca un număr limitat de alimente cum ar fi: mazăre, orez, salam, caşcaval, fasole, măsline, paste, fructe confiate şi nu accepta niciun aliment nou. În jurul vârstei de 1 an mânca ciorbe, supe, fructe, iaurt, dar pe parcurs totul s-a limitat la alimentele enumerate mai sus.

Din ce am citit pe site-ul ARCAR (Asociaţia pentru Recuperarea Copiilor cu Autism din România) abordarea dietei alimentare a fost un succes în toate cazurile, ca atare am vrut să văd ce se întâmplă şi în situaţia fetiţei mele. Monica Mănăstireanu a abordat problema dietei alimentare cu multă hotărâre şi totul a fost un real succes, chiar m-a uimit siguranţa ei. Exact cum am citit şi în alte articole copilul meu părea hipnotizat de ea, întinzându-se singur către linguriţa cu mâncare. Acest lucru urma să fie continuat de către echipa.

Monica Mănăstireanu  m-a implicat şi pe mine ca părinte în abordarea mesei şi m-a ghidat pas cu pas. În momentele grele cu A., când mi se opunea, intervenea ea, îndrumându-mă în momente diferite, urmând ca fetiţa mea să se transforme ca prin minune şi să accepte orice aliment nou îi ofeream. Pentru mine atunci chiar se producea o magie deoarece îi puteam da de mâncare fetiţei mele cu atâta uşurinţă cu ajutorul Monicăi. Treptat a început să accepte şi de la mine alimente noi.

După o perioadă de timp a apărut o nouă problemă în ceea ce priveşte masa, şi anume faptul că a început cu mine să ţină mâncarea în gură, uneori o ţinea şi câteva ore, iar în alte dăţi şi în timpul somnului. Această problemă s-a extins şi către terapeute, ajungând să ţină şi cu ele mâncarea în gură. Monica Mănăstireanu m-a uimit cu  siguranţa pe care a avut-o şi pe care mi-a transmis-o şi mie când a zis că va aborda această problemă. Bineînţeles că şi aceasta a fost un real succes, iar după ce ea a plecat a lăsat echipei strategii specifice de abordare pentru acest lucru. A venit rândul să mă implice şi pe mine, astfel că A. a ajuns să nu mai ţină mâncarea în gură şi să mestece. E minunat acum că după atâta timp să îi pot da fetiţei mele ciorbe, supe, iaurturi, mămăligă cu brânză, sarmale, legume, budinci, orez cu lapte, peşte şi multe altele.

Monica Mănăstireanu are în vedere rezolvarea tuturor problemelor copilului, atât din interiorul casei, cât şi din exterior. A. nu a mers niciodată pe stradă pe picioruşele ei. Deşi în casă era independentă şi mergea singură, noi întotdeauna ieşeam din casă cu ea în braţe, oriunde mergea doar în braţe, iar dacă o lăsăm jos A. părea speriată, ţipa şi se agăţa de mine să o iau din nou în braţe. Monica împreună cu terapeutele au ieşit afară cu A. şi au reuşit să îi învingă frică de a merge pe jos şi să o facă să meargă frumos de mână. Totul s-a întâmplat într-un timp scurt, după 30 de minute îmi priveam cu bucurie copilul pe geam cum se întorcea acasă cu Monica de mână. Ulterior am fost implicată şi eu în abordarea acestei probleme, urmând ca fetiţa mea să meargă cu mine de mână pe stradă. A fost o bucurie a vieţii să mă pot plimba cu copilul meu pe stradă, radiam de fericire.

După un timp în care am mers cu fetiţa mea, din nou au început problemele. De câte ori am fost tensionată din cauza menținerii mersului, care eşua mereu la mine, Monica Mănăstireanu îmi spunea să stau relaxată și îmi dădea încredere că vom rezolva cu succes acest lucru și chiar s-a oferit să o sun și în perioada vacanței dacă întâmpin probleme, iar ea va veni să mă ajute ca fetița mea să meargă pe stradă cu mine de mână. Eu nu am contactat-o, iar după ce am avut vacanţa, A. nu mi-a mai dat mâna, ieşea doar în braţe din casă, dacă încercam să o pun jos plângea, țipa și se trântea pe jos, nemaiputând să ies cu ea afară. Mie ca mamă îmi era greu să simt lucrurile ca un terapeut. Fetiţa mea mă asculta mult mai bine când erau şi terapeutele, când eram singură nu mă asculta la fel de bine. Problemele apărute la mine din cauza controlului meu scăzut faţă de copil s-au extins şi către echipă, fetiţa nu a mai vrut să iasă din casa nici cu ele. Dacă prima dată abordarea acestei probleme a durat 30 minute, de data aceasta Monica Mănăstireanu împreună cu terapeutele au lucrat în jur de 6 ore pentru a putea rezolva cu succes problema mersului. A. şi-a reluat mersul alături de mine după succesul celei de a doua abordări.

Am fost deseori speriată ca nu voi putea sa menţin rezultatele obţinute de Monica Mănăstireanu şi terapeute, iar nesiguranţa mea se reflecta în ceea ce trebuia să fac cu A., eşuând. Simţind tensiunea mea, Monica m-a linşitit spunându-mi că rolul ei este să mă ajute şi tot timpul m-a susţinut şi mi-a dat încredere, mi-a spus să mă relaxez, să fiu calmă pentru că doar aşa o să reuşesc, lucru care s-a şi întâmplat.

Fiind un copil care se opunea la tot ce apărea nou, ne-am lovit de multe comportamente problemă, care au venit ca o barieră în calea fetiţei noastre şi care o împiedicau să înveţe.

Din aprilie 2017 am trecut la programul de 8 ore pe zi de terapie ABA. În cazul copilului nostru terapia ABA  a fost pliată fix pe abordarea problemelor comportamentale:

– Mutarea obiectelor atât din casă cât şi din exterior reprezentau o tragedie pentru copilul nostru, plângea şi le aducea în poziţia iniţială;

– Atingerea în orice zonă a corpului o făcea să se arunce pe jos şi să ţipe;

– Nu accepta să se deplaseze dacă cineva încerca să o direcţioneze către un loc pentru a-i arătă ceva sau pentru a o învaţa ceva punându-i mâna pe spate deoarece se arunca pe jos şi ţipa (de exemplu, atunci când terapeutele o învăţau să arunce ceva la coş sau să aprindă lumina ea nu înţelegea această cerinţă, terapeutele aveau nevoie să pună mâna pe ea ducând-o la locul respectiv, iar A. nu accepta să fie condusă);

– Atunci când era pupată pe mână sau pe obraz, chiar şi de către mine, avea o stare de disconfort şi se plesnea cu putere în locul unde fusese pupată;

– Rezistenţa lui A. la schimbare se manifesta în două modalităţi: nu accepta un lucru nou ( dar după acceptarea acelui lucru nu se putea adapta unei alte schimbări sau revenirii la forma iniţială ( de exemplu: nu accepta să stea pe scaun după care nu mai voia să plece de pe scaun; nu accepta să îi prinzi părul, iar apoi nu mai accepta să i-l laşi desprins; nu accepta să pui un obiect pe masă după care ţipa pentru că iei obiectul de pe masă).

Monica Mănăstireanu a abordat şi a rezolvat cu succes toate comportamentele problemă enumerate mai sus, indiferent de obstacole. Apreciez transparenţa Monicăi în comunicarea cu mine, faptul că mă informa în legătură cu ceea ce urmează să lucreze în terapie, ce comportament problemă urmează să gestioneze.

O problemă pe care echipa o gestionează acum este faptul că A. stă întotdeauna în acelaşi loc în camere diferite, de exemplu: în sufragerie stă doar pe canapea, niciodată nu alege să se aşeze în orice alt loc din cameră.

Toate aceste comportamente problemă au îngreunat învăţarea unor lucruri noi. Dacă ele nu ar fi fost abordate copilul nostru nu ar fi putut învăţa nimic nou. Acum fetiţa noastră s-a debarasat de toate aceste piedici, fixaţii, este foarte ascultătoare, prezentă, nu se mai opune la lucruri noi, acceptându-le cu uşurinţă. Mă uit la ea cum face perfect toate activităţile şi cât este de dornică să înveţe lucruri noi. Acum colorează, pictează, sortează lucruri, face un puzzle, decupează forme în aluat, ştie să se joace în tandem diferite jocuri, a învăţat să arate şi să numească culori, forme, animale, membrii familiei, înţelege ceea ce îi cer sa facă. Pentru mine ca mamă este o minune să îi pot adresa cerinţe copilului meu, iar aceasta să le înţeleagă şi să facă ce îi cer. A început să aibă achiziţii pe limbaj, tot ce învăţă la orele de terapie transpune în timpul liber şi numeşte toate lucrurile şi persoanele cunoscute.

Faptul că stau acasă a fost un avantaj pentru mine pentru că văd tot ce se întâmplă şi am acces oricând la programele specifice terapiei ABA.

Lucrul cel mai greu nu a fost ca Monica să gestioneze o problemă a lui A., aici pentru ea era totul foarte simplu. Lucrul dificil a fost ca Monica să lucreze cu mine în relaţia cu copilul meu în ceea ce priveşte menţinerea tuturor comportamentelor pe care echipa le-a gestionat. Monica m-a învăţat cum să nu cedez atunci când un comportament problemă este deja gestionat de ea şi terapeute deoarece cedarea o face pe A. să manifeste din nou acel comportament problemă, inclusiv cu terapeutele, iar Monica trebuia să îl abordeze din nou. În timp am fost învăţată nu doar să menţin gestionarea unui comportament problemă, dar am fost învăţată şi cum să gestionez o problemă nouă apărută la  A. De exemplu, într-o zi am vorbit cu echipa ca atunci când Monica va veni în supervizare să gestioneze problema lui A. de a accepta să poarte un colac deoarece urma să plecăm la mare, dar Monica mi-a dat încrederea că acest lucru pot sa îl fac şi singură şi să îi trimit în acea seară o filmare cu reuşita mea. Şi spre seară, ce credeţi ?, Monica a avut filmarea cu reuşita mea. Îi mulţumesc Monicăi  Mănăstireanu pentru că m-a învăţat cum să gestionez singură cu succes unele probleme ale copilului fără să aştept ajutorul echipei!

Nu m-aş întoarce niciodată la un număr mai mic de ore de terapie ABA, cele 8 ore pe zi vin în ajutorul copilului, îşi petrece mai mult timp de calitate şi are ziua organizată într-un mod plăcut. Chiar şi somnul s-a îmbunătăţit de la începerea terapiei, dacă înainte adormea doar la 1 noaptea şi la 6 dimineaţa era trează, acum doarme de la 9.30 seara până dimineaţa la 7.30.

Am avut plăcerea să o întâlnesc pe Ermina Popescu, asociata Monicăi Mănăstireanu din cadrul ARCAR (Asociaţia pentru Recuperarea Copiilor cu Autism din România), o persoană deosebită, caldă şi de o blândeţe rar întâlnită, care a venit de câteva ori la noi acasă, Monica sfătuindu-se cu ea în unele situaţii.

Atunci când lucrează cu A., Monica Mănăstireanu este un amestec de bunătate şi forţă interioară, e calmă şi hotărâtă, iar cu părinţii şi terapeuţii este strictă, ținând foarte mult să se respecte ceea ce a,vem noi de făcut ca şi părinţi în relaţia cu copilul nostru, noi toți reprezentând un întreg în vederea recuperării lui A.

Creativitatea, răbdarea, pasiunea pentru meserie, seriozitatea şi implicarea sunt doar câteva din multele calităţi ale Monicăi Mănăstireanu. Este o persoană hotărâtă, care ne transmite siguranţă, ne insuflă energie, încredere și când ne spune că va gestiona o anumită problemă a copilului, imediat se ocupă de asta și uneori reușește și în 10 minute să o rezolve. Am o stare de bine atunci când ea este aici şi simt că putem depăşi orice problemă.

Monica Mănăstireanu abordează orice problemă cu calm, cu multă siguranţă, iar pe noi parinţii nu ne cicăleşte şi întotdeauna este fermă. De câte ori spune că un lucru trebuie făcut sau respectat îţi dă incredere că aceasta este varianta corectă şi de aceea nu eziţi, e ceva ce trebuie să faci, ea nefiind genul de om pe care să vrei să îl dezamăgeşti.

Cu siguranţă drumul nostru este unul lung, dar am toată încrederea că suntem pe drumul potrivit, suntem foarte fericiţi de evoluţia fetiţei noastre şi ştim că alături de Monica Mănăstireanu  nu există niciun lucru care să devină imposibil.

Pentru noi Monica Mănăstireanu este îngerul care ne salvează copilul şi nu cred că o altă persoană ar fi putut gestiona atâtea comportamente probleme.

4 ianuarie 2018

Până la vârsta de 3 ani și 11 luni fetița noastră a purtat doar pampers, am încercat de multe ori să o facem să renunțe și să facă la oliță, dar orice încercare era una eşuată, plângea foarte tare, iar olița ajungea să fie aruncată de către A. De cate ori o lăsam fără pampers făcea pe ea. Monica Mănăstireanu ne-a povestit despre succesul pe care l-a avut și în cazul altor copii privind trainingul de toaletă și am avut toată încrederea că și în cazul nostru va fi un real succes.

Știam că Monica Mănăstireanu va rezolva această problemă, dar aveam emoții, ne gândeam că A. va scăpa pipi pe ea de mai multe ori așa că deja cumpărasem cam 20 de perechi de chiloței. Nu ne venea să credem că îi cumpăram pentru prima dată fetiței noastre chiloței și că în sfârșit scăpam de acel pampers, care cel mai probabil nici pentru ea nu era confortabil.

Monica a stat alături de noi toată ziua, iar trainingul de toaletă a fost un succes din prima. Într-un timp foarte scurt, cu multa ingeniozitate Monica Mănăstireanu a găsit cea mai bună metodă de o face pe A. să facă la oliţă de câte ori este pusă. Aceasta m-a implicat și pe mine ca mamă și mi-a arătat ce să fac, iar seara la plecarea ei fetița noastră nu numai că făcea pipi la oliță, dar de câte ori îi spuneam noi cuvântul pipi, ea fugea către oliță pentru a face. Accidentele în care A. a scăpat pe ea au fost numărate pe degete, mai puțin de 10 în prima săptămână, apoi nu a mai făcut deloc pe ea, nici măcar pe timpul nopții. Acum cea mai mare bucurie este aceea că fetița noastră cere să facă pipi, ni se pare uimitor cât de repede Monica Mănăstireanu a reușit să facă ceea ce nouă ni se părea imposibil. De câte ori suntem plecați cu fetița nu face pe ea.

Datorită meseriei mamei mele, unde ea are ocazia să întâlnească foarte mulți copii cu autism, am auzit foarte multe cazuri în care copiii ajung să meargă la grădiniță cu pampers chiar și la vârsta de 5 ani, deoarece cei care fac terapie ABA cu copilașii nu reușesc să le rezolve acestă problemă. Poate pentu o familie cu un copil tipic acest lucru nu are o mare însemnătate, dar pentru noi este o realizare uriașă, este un lucru important în evoluția și dezvoltarea fetiței noastre.

Ioana şi Claudiu Salman, părinţii lui A.