Ma numesc Celina şi am un băietel, T., în vârstă de 7 ani.

Astăzi a fost prima zi de şcoală a băieţelului meu. Cu ochii în lacrimi l-am condus la şcoală si l-am urmărit cum se amestecă printre colegii săi, toţi la fel de emotionaţi. Nu-mi vine să cred că am ajuns până aici! A fost un drum greu, cu multe obstacole, cu căderi, dar şi cu multe reuşite şi satisfacţii, de la primul cuvant pe care l-a rostit după multe ore de terapie, până la şcoală, unde merge singur şi unde are toate aptitudinile necesare pentru a se descurca singur.

Cu ani în urmă eram o familie fericită, normală, cu un baieţel de 2 anişori, cam ciudăţel, care încă nu începuse să vorbească. Viaţa ni s-a schimbat radical cand am auzit prima dată cuvintele: “Este autist!”. Am întrebat doctorii ce putem face şi ni s-a spus că din păcate nimic, dar că baieţelul fiind hiperactiv, am putea să-i dăm medicamente să-l mai liniştim. Am plecat acasă şi am trecut prin toate fazele: negare, disperare, acceptare şi luptă. Am avut  norocul ca în lupta noastră pentru viitorul lui T., să cunoaştem nişte oameni minunaţi:  Monica, Diana, Ermina, Cami, Bogdan, Simona. Ei formează o echipă de profesionişti în terapia ABA. Împreună cu ei şi datorită lor, am ajuns unde suntem acum. Ei nu au spus niciodată că nu se poate face nimic. L-au învăţat cu răbdare, cu dragoste, tot ce trebuie să ştie un copil: de la apă, mama, tata până la mulţimi, planete etc. Au pus suflet în tot ce au facut; fiecare şi-a lăsat amprenta în educaţia şi formarea puiului meu: observ la T., gesturi şi cuvinte de-ale Dianei, sau de-ale Monicăi. Acum pot accepta faptul că autismul nu se vindecă niciodată, dar autist cum e T., adică integrat, fericit, descurcăreţ, independent. Întotdeauna va fi autist, va fi mai special, dar nu mi-am dorit niciodată un copil ca toţi ceilalţi. Băieţelul meu este genial la matematică, se descurcă la fel ca un adult cu calculatorul, citeşte cursiv din enciclopedii şi mă uimeşte zi de zi cu câte ceva nou învăţat. Totul a fost câştigat prin munca acestor persoane minunate.

Eu sunt o mama norocoasă pentru că am găsit ajutoarele de care aveam nevoie, am găsit oameni minunaţi, care m-au ajutat ori de cate ori am întâmpinat greutăţi, pe care i-am putut suna la orice ora pentru a le cere sfatul.

Am început şcoala şi sunt convinsă ca vor mai fi situaţii grele, vor mai fi obstacole, dar cred ca le vom depaşi ca orice altă familie.

Eu nu sunt scriitoare, dar am vorbit din suflet. Nu voi putea niciodată să vă răsplătesc, orice aş face. Terapia nu are preţ! Mulţumesc Monicăi, Dianei şi celorlalţi!

Celina Lisman, mama lui T.

27 februarie  2012