Cum a început totul? Când v-aţi dat seama că ceva nu este în regulă cu copilul vostru?

În jurul vârstei de 3 ani am observat primele semne. A urmat un an de căutari, în care am încercat să punem un diagnostic cât mai corect şi să aflăm mai multe opinii. La 4 ani am început o formă de stimulare uşoară, terapia prin joc, însă curând ne-am dat seama că aveam nevoie de un alt gen de terapie, intensivă, structurată, care să abordeze toate ariile de dezvoltare şi care să ne ajute să recuperăm decalajele într-un timp cât mai scurt – terapia ABA.

 

Aţi mai lucrat cu altcineva? Cum aţi aflat despre ARCAR?

O colegă de serviciu, aflată în aceeaşi situaţie, ne-a vorbit despre ARCAR şi rezultatele minunate pe care le are această echipă.

 

Ce v-a determinat să lucraţi cu ARCAR?

Discuţia cu Monica Mănăstireanu a fost hotărâtoare. Ea ne-a explicat în ce constă terapia ABA şi cum va contribui la dezvoltarea copilului nostru. Am înţeles că este vorba despre o formă de educaţie, adaptată nevoilor lui S. şi am decis să continuăm împreună.

 

Cum era copilul vostru înainte de a începe terapia ABA?

  • Avea un limbaj sărac, repeta propoziţiile auzite fără o întrebuinţare creativă a vocabularului; învăţa cuvinte noi, însă nu în ritmul în care învăţau copiii de vârsta lui;
  • Contact vizual scăzut, nu avea interes pentru interacţiunea cu copiii;
  • Nu putea purta o conversaţie; nu punea întrebări;
  • Lipsea jocul simbolic, prefera să se uite la un obiect mai mult timp, fără să-i dea o întrebuinţare clară;
  • În general, lipsa interesului pentru lumea înconjurătoare, lipsa dorinţei de a explora.

 

Care au fost primele schimbări pe care le-aţi observat după începerea terapiei ABA?

La 6 luni de la începerea terapiei, au început să apară primele schimbări: vorbea mai bine, era mai interesat şi dornic să afle lucruri noi, începea să întrebe “de ce?”

 

Medicul psihiatru v-a recomandat medicaţie? Aţi avut temeri în legătură cu administrarea medicaţiei – care au fost spulberate sau confirmate ulterior? Aţi recomanda/încuraja şi alţi părinţi să urmeze concomitent cu terapia ABA şi medicaţia prescrisă de doctor?

Da, am primit diverse scheme de tratament, de la suplimente naturale, la homeopatie şi medicamente.

Pentru noi, prima formă de tratament a fost şi va rămâne educaţia specializată, stimularea continuă a copilului. Am apelat la medicaţie doar pentru a ameliora anumite simptome – ca deficitul de atenţie, lipsa concentrării, care afectau procesul de învăţare.

 

Care a fost relaţia copilului dumneavoastră cu terapeuţii?

Prin joc şi multă afecţiune, terapeuţii au ştiut să-l atragă de partea lor, să-l facă să accepte şi lucrurile mai neplăcute pentru un copil de 4-5 ani, cum ar fi programul strict şi foarte încărcat.

 

Care a fost relaţia voastră cu terapeuţii?

O relaţie foarte bună. Am găsit o echipă deja formată, cu multă experienţă, nişte oameni talentaţi, care îşi fac meseria cu seriozitate şi mult drag.

 

În ce a constat intervenţia supervizorului şi care a fost relaţia voastră cu supervizorul?

Supervizorul Monica Mănăstireanu a contribuit într-o mare măsură la eficacitatea terapiei, prin suportul şi îndrumarea pe care le-a oferit terapeuţilor şi nouă părinţilor, prin schimbările de strategie pe care le-a adus atunci când au apărut sincope şi foarte multă creativitate.

 

În ce fel aţi fost voi părinţii implicaţi în terapie?

Având o bună comunicare cu echipa, atât cu supervizorul, cât şi cu terapeuţii, eram la curent cu stadiul terapiei, ştiam care sunt programele şi strategiile de lucru; În general, am rămas părinţi, terapeuţi avea deja, respectând însă principiile de bază în interacţiunea cu S. : insistam să obţinem un răspuns, îl implicam în tot ceea ce făceam.

 

Cum este copilul vostru acum?

S. merge la şcoală într-o clasă normală şi face faţă cerinţelor; a început să înveţe în mod natural, fără intervenţie şi ajutor din partea terapeutului;

 

Ce sfat aţi da altor părinţi?

  • Să se documenteze pentru a înţelege comportamentul şi nevoile copilului; să-l stimuleze cât mai mult, prin activităţi variate;
  • Să-i identifice punctele tari şi să le folosească la maximum (să scoată în evidenţă aceste puncte tari  pentru a-i crea un statut în cadrul grupului de copii, şi cunoştinţe,  si a-i face pe ceilalţi să înţeleagă potenţialul lui); în acest fel copilul capătă încredere în el şi dorinţa de a comunica cu cei din jur;
  • Să nu trimită copilul la grădiniţă sau şcoală până când acesta nu este pregătit din punct de vedere cognitiv şi emoţional; în caz contrar anii de grădiniţă sunt neproductivi.

Le mulţumim Monicăi Mănăstireanu şi terapeutelor!

 

Familia Şchiopu
12 decembrie 2013