Suntem familia Vîlcelaru, Daniel, Cristina şi fiul nostru de 8 ani C., şi în aceste ultime zile ale lunii august începem să ne pregătim de clasa I şi ne gândim la această vară deosebită care se apropie de sfârşit.

Ne-am simţit şi ne simţim în continuare minunat pentru că am avut ocazia să ne petrecem timpul împreună, doar noi trei. Am fost la mare pentru că lui C. îi place foarte tare să înoate, să facă scufundări sau pur şi simplu să se bălăcească, apoi am fost la munte unde ne-am plimbat şi am vizitat Dino Park-ul de la Râşnov, o altă plăcere a lui C. fiind dinozaurii, apoi am fost la bunici şi la naşi în vizită. Restul zilelor de vacanţă şi le petrece plimbându-se cu bunicii, jucându-se pe laptop sau tabletă, mergând la cursuri de înot, dar în acelaşi timp îşi face timp şi pentru câteva fişe şcolare şi citeşte singur câte o poveste.

Aţi putea spune că nu este nimic deosebit în toate astea, că în general aşa îşi petrece timpul aproape orice copil de vârsta lui, că aşa este normal să se întâmple. Aveţi dreptate, dar nici nu ştiţi cât de mult savurăm noi această normalitate şi câte lucruri extraordinare a trebuit să se întâmple pentru ca noi să avem acum o viaţă normală.

În urmă cu 4 ani şi câteva luni fiul nostru a fost diagnosticat cu Tulburare din Spectrul Autismului, o afecţiune neurobiologică despre care nu ştiam mai nimic la vremea respectivă şi care ne-a cutremurat profund atunci când am aflat ce înseamnă. Am fost extrem de şocaţi psihic, emoţional, am căutat confirmarea diagnosticului din mai multe părţi şi am primit-o de la trei medici şi apoi am început să căutăm soluţii pentru tratament. La acea vreme, în anul 2011, am avut marele noroc să aflăm prin intermediul unor prieteni care se aflau într-o situaţie similară cu a noastră de Monica Mănăstireanu.

Odată cu începerea terapiei lucruri bune au început să se întâmple des, din ce în ce mai des şi din ce în ce mai frumos, astfel că, de data asta, timpul părea că se scurge pe repede înainte. Cu fiecare lucru nou pe care îl făcea şi cu fiecare informaţie nouă pe care o recepta, privirea lui C. părea că se luminează şi inimile noastre se umpleau de fericire şi speranţă. Momentele frumoase şi emoţionante au început să curgă, şi treptat toate cunoştinţele şi abilităţile care i-au lipsit lui C. şi care l-au împiedicat să se descopere, să ne descopere, să cunoască lumea din jurul lui şi să funcţioneze în ea, au început să se aşeze temeinic acolo unde le era locul.

Toată această perioadă în care am urmărit şi am luat parte în mod direct şi activ la metoda de lucru specifică, dezvoltată de Monica Mănăstireanu a fost pentru noi, ca părinţi, o importantă oportunitate de evoluţie personală. Am învăţat să observăm, să înţelegem mai bine şi să acceptăm nevoile şi particularităţile lui C., să respectăm ritmul lui de evoluţie indiferent de uzanţele înrădăcinate în societate, de părerile sau sfaturile atotştiutorilor şi binevoitorilor din jurul nostru.

Un episod relevant s-a derulat atunci când, după un an şi câteva luni de terapie în care evoluţia a fost extraordinară, noi am dorit ca C. să meargă la grădiniţă, în parte din autoconvingere, în mare parte urmând sfaturile unor medici care recomandau integrarea cât mai rapidă în comunitate (grădiniţă) pentru că astfel copilul va învăţa şi de la ceilalţi copii, îşi va adapta comportamentul urmând modelul celorlalţi şi va evolua mult mai repede şi mai firesc. Nouă ni s-a părut momentul potrivit, Monicăi Mănăstireanu  însă nu. Ne-a explicat că încă nu am ajuns acolo şi că mai sunt multe lucruri de învăţat de către C., să dobândească un set de abilităţi de comunicare, relaţionare şi autoajutorare care să-i permită să se integreze eficient. Totuşi, la insistenţele noastre, C. a mers la grădiniţă cu însoţitor, cu program scurt, dar printre copii tipici, iar după ora 14 terapia continua acasă. Am urmărit foarte atenţi  comportamentul şi stările lui C. de la grădiniţă, discutam zilnic cu educatoarele, iar terapeutele îşi notau în fiecare zi problemele care apăreau şi le căutau rezolvarea în terapie.

După căteva luni  ne-am convins că C. nu era pregătit pentru grădiniţă, lucrurile s-au întâmplat după cum ne prevenise Monica şi l-am retras pentru a continua terapia în mod normal.

Am regretat decizia noastră de a nu avea încredere deplină în Monica Mănăstireanu şi am admirat tactul şi diplomaţia ei de a ne da şansa să ne convingem ”pe propria piele” că prin tot ce spune şi face urmăreşte doar ce este mai bine pentru copil.

De altfel, aceasta nu era prima dată când Monica Mănăstireanu a demontat opiniile şi chiar modul de lucru al unor specialişti, pediatri sau psihologi. În discuţiile şi evaluările pe care le-am avut înainte de începerea terapiei, recomandările pe care le-am primit de la respectivii specialişti au fost de terapie ABA timp de două ore pe zi, un an, maximum un an şi jumătate. Nimic mai departe de adevăr şi de realitate susţine Monica Mănăstireanu şi o dovedeşte cu prisosinţă de atâţia ani. Un copil cu o astfel de tulburare trebuie să urmeze o terapie susţinută timp de câţiva ani, lucrând 8 ore pe zi de terapie ABA cu terapeuţi atenţi, inteligenţi şi implicaţi.

Importanţa echipei terapeuţi – supervizor este covârşitoare şi determinantă în evoluţia acestor copii şi în toate cazurile, aici se regăseşte diferenţa dintre un copil cu potenţial dar nerecuperat şi un copil recuperat.

Din păcate, de-a lungul timpului, am aflat despre multe cazuri de copii care poate au pierdut ireversibil şansa de a se recupera pentru că nu au avut deloc acces la terapie sau, mai grav, au fost victimele unor recomandări, tratamente, terapii nepotrivite şi ineficiente. Şi noi am avut parte de o astfel de experienţă neplăcută pentru că înainte de a o întâlni pe Monica Mănăstireanu am urmat trei şedinţe de terapie a câte două ore cu un psiholog care nu a reuşit decât să-l frustreze şi să-l traumatizeze pe C. prin abordarea şi metodele sale de lucru. Chiar şi în prezent, după atâţia ani scurşi de la acele câteva şedințe, dacă din întâmplare trecem prin apropierea cabinetului respectiv, C. este stresat, ne roagă să nu mai trecem niciodată pe acolo şi ne întreabă de ce persoana respectivă se purta aşa de rău cu el, de ce nu ştia să se poarte ca fetele (Monica, terapeutele).

După ce am încheiat terapia am mers cu C. la începutul lunii iulie la o evaluare psihiatrică la unul dintre primii medici la care am fost pentru diagnosticare înainte de începerea terapiei. După o perioadă de conversaţie diversă cu C., doamna doctor ne-a întrebat uşor nedumerită de ce am venit. I-am povestit despre întâlnirea noastră din urmă cu patru ani şi ce s-a întâmplat de atunci. A căutat în arhivă dosarul lui C. şi a recitit însemnările dumneaei şi declaraţiile noastre de la acel moment. „Cât de frumos s-a recuperat C.!” au fost cuvintele doamnei doctor şi a ţinut să ne felicite pentru inspiraţia de a fi găsit echipa responsabilă de această transformare uimitoare.

C. este astăzi un copil vesel, inteligent, comunicativ, afectuos căruia îi place să afle lucruri noi despre el, despre noi şi despre lumea în care trăim. Aşteaptă cu nerăbdare să înceapă clasa I să-şi revadă colegii şi învăţătoarele pentru a le împărtăşi noile lui pasiuni şi experienţele din această vară.

Munca, dăruirea şi viziunea Monicăi Mănăstireanu pe care le-a insuflat terapeuţilor care au lucrat de-a lungul timpului cu C. s-au concretizat desăvârşit în normalitatea de care ne bucurăm noi acum, în fiecare zi.

Dorim să mulţumim acestor oameni minunaţi care au făcut parte din familia noastră aproape 4 ani şi care ne-au schimbat destinul. Alături de noi transmit mulţumiri şi bunicii lui C., rudele şi prietenii noştri care se bucură de fiecare moment petrecut cu el.

Nu vom uita niciodată ce a însemnat Monica Mănăstireanu pentru noi şi indiferent dacă drumurile noastre se vor mai intersecta sau nu, dacă ne vor apropia sau ne vor depărta, am dori să ţină minte un singur lucru:

Mulţumim pentru tot ce a fost şi tot ce va urma!

Daniel şi Cristina Vîlcelaru, părinţii lui C.
1 septembrie 2015