Începerea tratamentului și gradul de recuperare a copilului cu TSA depinde de precocitatea diagnosticării, de aceea depistarea cât mai timpurie a prezenței autismului la copil este vitală: cu cât copilul începe mai devreme terapia (și în funcție de severitatea afectării sale), cu atât șansele de ameliorare sau de recuperare sunt mai mari.

Trecerea timpului în absența unei intervenții terapeutice este potrivnică persoanelor autiste, permițând deteriorarea gradată și dezvoltarea de noi comportamente inacceptabile din punct de vedere social, bizare, repetitive, lipsite de semnificație pentru cei din jur. Copilul, nefiind stimulat în mod adecvat, nefiind ghidat în alegerea stimulilor din mediu, neștiind cum să comunice altfel decât prin manipularea mâinii adultului, de exemplu, sau prin „crize de isterie”, având deci o gamă restrânsă de instrumente de comunicare și un sistem propriu de filtre cognitive, le va perpetua pe acestea, întărindu-le, și va căuta singur surse de stimulare, se va „autostimula”.

Catherine Maurice, mamă a trei copii, dintre care doi diagnosticați cu TSA și recuperați, povesteste cum, în cazul baiețelului ei autist, era martora neputincioasă la instalarea treptată dar sigură a tulburării: cu fiecare zi care trecea, degradarea cognitivă, pierderea achizițiilor și bizareriile câștigau teren în detrimentul evoluției normale (vezi Catherine Maurice, „Lasă-ma să-ți aud glasul”, Editura Curtea Veche, 2008).

Prezentăm mai jos o lista a câtorva dintre indiciile prezenței unei tulburari de spectru autist la copilul mic și foarte mic:

  • Bebelușul nu întinde bratele, nu are contact vizual, nu răspunde prin mimica și zâmbet la mimica și zâmbetul adultului. El pare indiferent față de ceilalți și lasă impresia că nu își recunoaște părinții;
  • Copilul nu reacționează prin întoarcerea capului și căutarea contactului vizual atunci când este strigat;
  • Nu arată cu degetul și nici nu se uită la ceea ce i se indică;
  • Are o toleranță scazută la atingere, devine rigid și își dă capul pe spate când este luat în brațe sau se zbate;
  • Nu clipește la lumina puternică;
  • Manifestă preferințe bizare pentru obiecte neobișnuite, în timp ce jucariile tipice pot să nu prezinte nici un interes pentru el;
  • Poate să nu reacționeze la intrarea în cameră a unei persoane cunoscute, dar să manifeste un atașament puternic față de un anumit obiect pe care insistă să îl păstreze cu el. Pare să prefere obiectele în locul ființelor;
  • Colectionează unele obiecte și jucării mici, aranjează și aliniază obiectele;
  • Se observă manipularea săracă și folosirea repetitivă a jucăriilor (de exemplu, invârte la nesfârșit roțile une mașini în loc să o impingă);
  • Nu suportă să se murdarească sau să își ude hainel;
  • Pare în permanență speriat și plânsul său este inconsolabil; în alte cazuri, dimpotrivă, nu plânge în situații în care ne așteptam să o facă (de exemplu, când îi este foame);
  • Evită persoanele străine;
  • Își astupă urechile cu mâinile la auzul unor zgomote;
  • Este terifiat de schimbare sau de evenimente neobișnuite. Există o nevoie puternică de imuabilitate a lucrurilor (de exemplu, covorul trebuie să fie perfect paralel cu pragul);
  • Poate să prezinte tulburări ale alimentației și tulburări de somn. Poate să respingă alimentele solide sau să își îngusteze repertoriul alimementar la doar câteva feluri de mâncare (exemplu: să mănânce doar alimente și să bea doar sucuri de culoare galbenă) și poate dormi doar câteva ore pe noapte;
  • Adoptă posturi bizare (se poate învârti pe loc cu capul întors într-o parte pentru a urmări culorile covorului) și își creează ritualuri (ritualuri de îmbrăcare, își face anumite trasee în casă, urcă și coboară scările, închide și deschide ușile);
  • Are mișcări repetitive (de exemplu își flutură mâinile, își miscă mâinile în fața ochilor);
  • Pare insensibil la durere;
  • Dacă limbajul se dezvoltă, deseori el nu are nici o valoare de comunicare: copilul nu folosește cuvintele cu adresă (poate spune „mama” fără să asocieze cuvântul „mama” cu persoana);
  • Poate prezenta ecolalie (repetiția unor sunete, cuvinte, sau mai târziu a unor propoziții sau chiar texte întregi fără semnifcație pentru el, fără să înțeleagă ceea ce reproduce) sau poate reține unele cuvinte, pentru ca apoi să nu le mai folosească.

Există și alte semne care apar, se dezvoltă și se diferențiază în timp.

Aceste simptome apar înainte de vârsta de doi ani și jumătate, dar nu se manifestă la toți copiii în același fel: unele sunt absente, altele diferă din punctul de vedere al frecvenței și al intensității manifestării lor, transformându-se, o dată cu creșterea copilului, în semnificative diferențe individuale. De asemenea, semnele autismului fiind discrete la copilul foarte mic, ele sunt dificil de decelat. Totuși, atunci când există suspiciuni, o observare atentă și obiectivă și o cerere imediată de evaluare de către un specialist reprezintă măsura corectă pentru a concura cu eventualele efecte negative ale instalării TSA, ce se ramifică în timp.

Lucrurile se complică și mai mult atunci când specialiștii în diagnosticarea TSA reprezintă o raritate, ca în România. Totuși, ceea ce este la îndemâna oricărui medic este schimbarea de atitudine. Părintele vine „la doctor” pentru că este îngrijorat și deci, pentru că are nevoie de răspunsuri. Desigur, în sinea lui speră ca suspiciunile sale să nu fie decât o „țicneală” (așa cum probabil a auzit din gura multor rude și cunoștințe). Nu are, însă, nevoie să fie liniștit verbal, și nici luat peste picior, privit cu condescendență, etichetat. El are nevoie să fie tratat cu seriozitate. Dacă este cazul, liniștit- prin probe, însă, nu prin vorbe. Dacă nu este cazul, informat cu empatie și îndrumat către cine se pricepe mai departe (către cine?). Aici iarăși întâmpinăm o ruptură: naturală, atunci când unii trag într-o parte, iar alții în cealaltă. Este vorba de lupta de orgoliu între „specialiștii sufletului”: psihiatrii și psihologii.

Revenind însă: cuvântul medicului este cel al autorității și are greutate pentru orice om. Medicul este cel care „știe”. La care vii cu ochii plecați, spășit, călcând pe vârfuri. Deschizând ușa cabinetului de parcă te-ai feri de soare.  Sau ai avea o sută de ani. Nu, părintele nu este specialistul cu diplomă, dar este specialistul copilului său și trebuie tratat cu considerație. Specialistul cu diplomă trebuie doar să nu facă abuz de puterea pe care o are. Poate, în schimb, să înceapă să-și investească această putere eficient, adică ajutând. Cum? Printr-o informare corectă- primul pas în diagnosticarea corectă și timpurie.

Bibliografie selectivă

Serban Ionescu si Alain Blanchet, Tratat de psihologie clinică și psihopatologie, Editura Trei,2009