Baiatul meu implineste peste cateva zile 9 ani. Stiu ca suna a cliseu, dar nu-mi vine sa cred cat de repede au trecut toti acesti ani…Chiar zilele trecute ma apucase nostalgia si incepusem sa rascolesc prin pozele cu R. de cand era micut.

Mi-au trecut atunci prin fata ochilor toate situatiile prin care am trecut, placute sau mai putin placute : starile de nesiguranta, de stres, noptile nedormite de dupa aflarea diagnosticului pus de neuropshiatru, deznadejdea de dinainte de inceperea terapiei si licarul de speranta care a aparut in sufletul meu inca de la prima discutie cu Monica… Apoi mi-am amintit de bucuria ca am fost acceptati si preluati de Monicai Manastireanu, de anii de munca alaturi de copil, si, in final, de bucuria recuperarii.

Acum ma mandresc cu un baiat dragut, inteligent si simpatic, care discuta orice problema ca un adult. Mergem impreuna peste tot, ne distram si invatam, facem sport si radem foarte mult. R. s-a recuperat dupa ani de munca sustinuta, alaturi de Monica Manastireanu si Bogdan Serban. Dar de lucru a fost si dupa incetarea terapiei ABA, pentru ca noi, parintii, trebuie sa continuam munca terapeutilor, sustinandu-ne copiii pentru o dezvoltare emotionala armonioasa.

La toamna, R va incepe clasa a treia la o scoala de prestigiu din Bucuresti si sunt foarte incantata de evolutia lui atat in mediul scolar, cat si la cluburile sportive unde merge, sau in cercul lui de prieteni. Are cativa prieteni buni, cu care ne intalnim periodic, pentru ca suntem si vecini, se intelege foarte bine si cu cei doi veri ai lui (am o nepoata si un nepotel) si si-a facut prieteni cu usurinta in taberele in care a mers (vara aceasta merge in 3 tabere !) Se obisnuieste foarte repede in orice mediu, merge in vizita pe la prieteni, rude sau la petreceri pentru copii.

Doamna invatatoare este incantata de el, il lauda pentru eforturile depuse la ore (este un elev de nota 10), dar trebuie sa recunoastem ca se remarca in special la orele de sport. Drept pentru care ma gandesc cu seriozitate ca din toamna sa il indrept spre sportul de performanta (are toate calitatile pentru performanta in sport, fiind foarte rezistent, inteligent si puternic, atat fizic cat si emotional). In plus, isi doreste foarte mult o cariera sportiva.

Anii petrecuti alaturi de R, in special dupa recuperare, m-au schimbat si pe mine foarte mult. Mi-am dat seama cat de frumos este sa ai un copil special, sa lupti alaturi de el si sa te bucuri de fiecare victorie, oricat de mica. Chiar daca au trecut atatia ani de la recuperarea copilului meu, nu am uitat nimic din ce am invatat de la Monica Manastireanu si de la cei din echipa.

Am incercat sa fiu ferma dar calda in acelasi timp, sa impun limite si sa am rabdare. Lupta alaturi de copilul meu a fost extraordinara si ma consider un parinte atat de norocos. Chiar daca a fost greu si nu aveam nicio garantie ca se va termina totul cu bine, nu am incetat niciodata sa sper si sa lupt.

Iar atunci cand ai langa tine profesionisti precum Monica Manastireanu, nici nu ai cum sa nu fii increzator. Vedeam in fiecare zi mici victorii care promiteau revenirea. Vedeam cum i se stimuleaza la maxim potentialul copilului si cum el infloreste zi de zi sub indrumarea terapeutilor. Vedeam efortul sustinut si flerul extraordinar pe care il are Monica.

Cu Monica Manastireanu am si acum, dupa atatia ani, o relatie speciala, de prietenie sincera, pentru ca, odata ce cunosti un om ca ea, nu ai cum sa te indepartezi. Ne sunam, vorbim si ne sfatuim, o apreciez enorm pentru munca depusa pentru noi, dar si pentru toti ceilalti copii cu care a lucrat si lucreaza. Pe Monica am recomandat-o de fiecare data cand cineva m-a intrebat de un terapeut bun si o voi recomanda ori de cate ori voi avea ocazia, pentru ca, in cazul nostru si in toate celelalte cazuri in care s-a implicat, a facut minuni.

R ma surprinde si ma emotioneaza de multe ori pentru ca este un copil sensibil si foarte bun. De curand, la bunici, care locuiesc in mediul rural, a avut ocazia sa petreaca timp alaturi de copiii din sat. A observat ca acestia nu aveau jucarii, dulciuri sau hainute asa cum are el, asa ca a decis sa le doneze o parte din jucarii, hainele ramase mici (aici eu l-am incurajat) si sa-i invite la masa. Uneori fac lectii impreuna, citesc si se joaca. Probabil intelegand situatia celor din jur, mi-a spus ca isi da seama ca de fapt ai nevoie de atat de putin sa fii fericit si ca de acum incolo nu-mi va mai cere jucarii scumpe.

Si, adevarul pe care il uitam adesea este acesta: e nevoie de foarte putin pentru a fi fericit. Si niciun lux din lume nu se compara cu a avea un copil sanatos, fericit, integrat, cu care sa te mandresti peste tot. Multumim Monicai si intregii echipe pentru ca ne-au indrumat spre recuperare, si promit ca vom mai scrie articole si la 10 si la 15 ani de la terminarea terapiei, pentru ca sunt sigura ca baiatul meu are un drum foarte frumos si de acum inainte. Pe curand !

 

19.07.2018
Ligia Carpen