Până la vârsta de 1 an şi jumătate evoluţia fiului meu a fost excelentă. La fiecare consult lunar primeam felicitări de la doamna doctor pediatru pentru cât de frumos evolua R. din toate punctele de vedere. Eram extrem de fericită că băieţelul meu începuse să spună mai multe cuvinte, să danseze şi să aplaude atunci când auzea melodiile lui preferate. Era un copil bine dezvoltat, frumos, vesel şi fericit şi nimic nu prevestea ce avea să urmeze.
Chiar înainte ca R. să împlinească 1 an şi 8 luni am plecat într-o excursie de o săptămână în străinătate. Când ne-am întors, mi s-a părut că are un comportament un pic ciudat şi am pus asta pe seama separării de noi, părinţii. Mi-am zis că poate s-a închis puţin de supărare, dar se va deschide din nou către noi atunci când îi va trece.
Însă de atunci lucrurile au mers din rău în mai rău. R. făcea crize de isterie de câte ori nu i se dădea ce dorea, nu mai spunea niciunul din cuvintele pe care le învăţase, nu răspundea atunci când îl strigam, nu accepta să fie luat în braţe. În parc, nu se juca niciodată cu alţi copii, avea propriile lui ritualuri şi mişcări stereotipe. Îi plăcea să atingă diverse suprafeţe, să alerge de-a lungul unor garduri sau să facă diverse mişcări ciudate cu mâinile.
Ţin minte că mi-am pus cel mai serios semn de întrebare atunci când, într-o zi, când stăteam cu el pe o bancă lângă o fântână arteziană, a avut o reacţie ciudată. Părea hipnotizat de zgomotul apei, iar la un moment dat şi-a pus mâinile la urechi, apoi la ochi. La fel a făcut şi când l-am dus la o serbare unde erau zgomote şi lumini puternice.
Toate aceste semne m-au făcut să mă prezint cu el la neuropsihiatrie. Avea pe atunci 1 an şi 9 luni. Timp de o lună îmi notasem într-un carneţel toate comportamentele problemă ale copilului, despre care am discutat cu doamna doctor. Dânsa mi-a dat vestea cutremurătoare. Bănuielile mi-au fost confirmate : R. avea autism. Am simţit atunci că-mi fuge pământul de sub picioare. Mergând pe stradă nu mai auzeam şi nu mai vedeam nimic din jurul meu. Nici să plâng nu aveam forţă. A fost teribil.
Tot doamna doctor m-a ajutat să lupt. Mi-a spus că atunci când voi ieşi din faza de negare, voi intra în faza de depresie, iar ca să ies din depresie va trebui să lupt împreună cu copilul meu. Aşa am şi făcut. Faza de negare a trecut în câteva zile, când mi-am dat seama că nu are rost să mă protejez pe mine negând evidenţa şi făcându-i astfel rău copilului meu. A urmat depresia cam o lună, cât timp am căutat terapeuţi pentru R.
După o atentă analiză a ceea ce înseamnă specialişti în aplicarea terapiei ABA, am decis să lucrez cu Monica Mănăstireanu, iar de atunci totul a mers numai spre bine. Monica, împreună cu terapeuţii din echipa ei au fost oamenii care au stat alături de mine şi R., deşi am avut momente extrem de dificile, de deznădejde, cauzate de greutăţi de tot felul.
Pe tot parcursul terapiei m-am bucurat împreună cu terapeuţii de fiecare mic pas pe care-l făcea R. Când a spus pentru prima oara „mama” am crezut că visez. I-am spus printre lacrimi să mai spună o dată. Şi a zis. Nu-mi venea să cred. Apoi au urmat multe alte cuvinte, apoi scurte propoziţii. Acum, când vin obosită acasă de la muncă, îl mai rog uneori să înceteze cu torentele de întrebări pe care mi le adresează. Iar el răspunde mirat şi oarecum cu reproş: „Mamă, dar eu am nevoie să vorbesc!”
Ţin minte că, citind atât de multe informaţii despre copiii cu autism, undeva în sufletul meu îşi făcuse loc teama că R. nu va vorbi niciodată. Teamă pe care Monica Mănăstireanu mi-a spulberat-o, când, la scurt timp de la începerea terapiei, mi-a spus : “Zilele următoare copilul va începe să vorbească!”. Lucrase o zi întreagă cu R. şi vedeam că era foarte obosită, însă plină de speranţă. Nici nu ştiam dacă să îndrăznesc să sper. Şi miracolul s-a produs, în câteva zile R. şi-a dat drumul la vorbă.
Pe tot parcursul terapiei am admirat profesionalismul Monicăi Mănăstireanu, intuiţia şi harul ei extraordinar. Mi-am dat seama că oricâte studii ai avea şi oricât de pregătit ai fi in domeniu, nu vei avea rezultate reale şi nu vei putea să ajuţi copiii dacă nu-ţi pasă cu adevărat de ei şi dacă nu îţi respecţi munca. Am ales-o pe Monica Mănăstireanu şi echipa ei pentru că de la prima întâlnire a noastră mi-am dat seama că, pe lângă faptul că este foarte bine pregătită, se simte undeva, dincolo de carapacea dură a profesionistului, un suflet minunat. Mi-am dat seama că ea chiar vrea sa ne ajute. Că e un om căruia chiar îi păsa de noi.
La 3 ani şi jumătate R. mă uimeşte în fiecare zi cu perspicacitatea, cu inteligenţa şi nu în ultimul rând cu înţelepciunea lui. Mă critică atunci când intru încălţată în casă, când stau prea mult la calculator, când mă comport nepotrivit. Când încep vreo dispută cu cineva, îmi spune: „Mamă, nu mai comenta. Acum suntem cuminţi”. Este extraordinar!
Între R. şi terapeuţii lui s-a creat o legătură foarte frumoasă. R. a devenit foarte deschis şi afectuos pentru că a primit multă atenţie, răbdare, dragoste. Acum că am încheiat terapia mă gândesc că îi va fi dor de ei. Sper să ţinem legătura şi să ne mai vizităm uneori. R. îi iubeşte mult, mereu mă întreabă de ei şi spune că „toţi sunt frumoşi”. Şi are mare dreptate. Sunt cei mai frumoşi oameni pe care i-am întâlnit.
Acum R. merge la o grădiniţă nouă, unde toată lumea îl îndrăgeşte şi îl laudă pentru performanţele lui. A făcut cunoştinţă din prima săptămână cu toţi copiii şi toate educatoarele, se salută cu toată lumea, e sociabil şi afectuos. Nimeni nu a bănuit vreo clipa că R. ar fi avut vreodată probleme de comunicare sau relaţionare. Eu nu am spus nimic pentru că am vrut să văd cum va fi el primit într-un mediu nou, alături de alţi copii tipici de vârsta lui. Şi s-a descurcat excelent, lucru pentru care ţin să le mulţumesc încă o dată echipei de terapeuţi cu care am lucrat.
Îi sfătuiesc pe părinţii care au copii speciali să apeleze la Monica Mănăstireanu şi să urmeze cu toată încrederea direcţiile date de ea. Vor vedea cum copiii vor fi vrăjiţi de cuvintele ei, vor vedea progresele remarcabile pe care le vor face astfel copiii lor..
Nu mai daţi crezare tuturor celor care vă liniştesc spunându-vă că şi alţi copii au vorbit mai târziu, sau că fiecare copil are ciudăţeniile lui…timpul este cel mai mare duşman al dumneavoastră în lupta cu autismul! Începeţi terapia ABA de îndată ce aveţi un diagnostic.
Vreau să le mulţumesc mult tuturor celor din echipa Monicăi Mănăstireanu şi le urez multă baftă pe mai departe. Sunt sigură că vor mai face multe lucruri minunate, vor mai ajuta mulţi copii să descopere frumuseţea vieţii şi le vor aduce multor părinţi zâmbetul pe buze.
Eu şi R. vă iubim şi nu vă vom uita niciodată!
Ligia Carpen, mama lui R.
15 ianuarie 2013