Sunt Ana, mama şi terapeut ABA pentru copilul meu. Povestea noastră a început în urmă cu 5 ani şi jumătate în urmă, când se năştea P., venind să completeze familia noastră, ca frăţiorul mult dorit. Dezvoltarea lui a fost una aparent normală până la vârsta de un an şi jumătate – doi, cu excepţia limbajului rămas în urmă, dar care nu ne-a îngrijorat la momentul respectiv, având un copil mai mare care a vorbit în propoziţii în jurul vârstei de 3 ani.

Semnele care prevesteau TSA au existat, în intervalul 2-3 ani, aveam să ne dăm seama mai târziu, dar atunci problemele lui P. s-au pierdut oarecum printre problemele celor 2 fraţi tipici ai lui.

În jurul vârstei de 3 ani, în urma unui consult oftalmologic, medicul ne-a atras atenţia asupra contactului vizual slab, recomandându-ne investigaţii suplimentare.

Au urmat consultaţii la medici, care ne-au confirmat diagnosticul sumbru de autism. Astfel ne-am dat seama că sursa comportamentelor diferite ale lui P. constă în TSA.  Am găsit un răspuns la tot ceea ce consideram că face diferit sau exagerat: crizele de plâns tot mai dese, fixaţia pentru anumite rute când ieşeam la plimbare, ataşamentul excesiv pentru o persoană, mersul în pas alergător şi bătutul din palme, interesul pentru mediul înconjurător în detrimentul copiilor atunci când mergeam la locuri de joacă, limbajul care se redusese la doar câteva cuvinte cu sens, deşi ştia pe de rost mai multe cântecele.

Deşi intraţi într-o negură totală, cu teamă în suflet şi plini de întrebări şi îndoieli în privinţa viitorului, a trebuit să ne dezmeticim repede şi să căutăm soluţii pentru copilul nostru.

O cunoştinţă ne-a recomandat un centru de specialitate în terapia ABA şi astfel P. a început destul de curând terapia ABA cu un program de 2 ore pe zi, aşa cum ne recomandase psihologul centrului, dar şi medicii pe care i-am consultat.

Considerând că timpul de terapie ABA  (2 ore/zi) era insuficient pentru ca P. să poată recupera decalajul mare cognitiv şi verbal faţă de vârsta lui, am hotărât să lucrăm după 2 luni cu un alt centru renumit din Bucureşti coordonat de specialişti acreditaţi BCBA, unde era posibil un program terapeutic de 4 ore/zi şi interacţiune socială cu alţi copii, lucru care ni s-a părut util pentru P. la momentul respectiv.

Căutările mele nu au încetat, întrucât existau aspecte care ne nemulţumeau şi la acest centru, şi astfel am avut şansa să o cunoaştem pe Monica Mănăstireanu, prin intermediul unei familii din localitate. Când am citit mărturiile părinţilor care lucrau sau au lucrat cu Monica Mănăstireanu, de exemplu, drumul spre recuperare a lui M. sau viaţa unui copil cu TSA după 8 ani de la terminarea terapiei, am rămas profund impresionată, nu îmi venea să cred că exista o persoană atât de dedicată meseriei sale, care rezolva cu aşa dibăcie problemele cu care se confrunta fiecare copil cu TSA de care se ocupa.

Mi-am dat seama că multe din realizările copiilor care lucrează sau au lucrat cu Monica Mănăstireanu, fie nici nu erau abordate la centrul unde mergea P., fie erau abordate într-o mică măsură, pentru a nu frustra copilul. Un exemplu concret în cazul lui P. era suflatul nasului, care era exersat doar în prezenţa logopedului, o dată pe săptămână, şi la care se renunţa o perioadă de timp, atunci când P. nu mai coopera, pentru a nu îl frustra. Chiar şi fratele lui tipic, pentru a învăţa să înoate, a avut nevoie de antrenament continuu şi efort susţinut timp de 6 luni, iar instructorul său nu a cedat deloc, pentru a-i creşte rezistenţa la efort şi a putea în final să înoate independent. Atunci cum ar putea să înveţe un copil cu TSA un lucru, o abilitate în aşa manieră, light, încercând doar atunci când e dispus şi renunţând când e frustrat? Probabil, se pot învăţa unele lucruri şi prin joacă, iar P. a fost un copil cu potenţial, dar temerea mea cea mai mare era, că atunci când va ajunge la şcoală, nu va avea abilităţile necesare pentru a fi independent.

Iar viziunea psihologului de la centru era că, pentru copiii cu TSA, cel mai benefic ar fi să frecventeze învăţământul privat, acolo unde sunt mai puţini copii, mediul este mai liniştit, învăţarea este de o altă manieră decât în învăţământul de stat. Simţeam că din start nu îi pregătesc pe copii pentru învăţământul de masă.

Alte nemulţumiri ale noastre erau faptul că, în cadrul centrului,  terapeuţii se schimbau între ei o dată la 3 luni,  pentru crearea unei diversităţi pentru copil, pentru ca acesta să nu se obişnuiască doar cu un singur terapeut, ci să generalizeze răspunsurile faţă de mai multe persoane. În realitate, acest lucru genera pentru P. la început perioade de regres sau stagnare, până se obişnuia cu noul terapeut.  Un alt aspect care ni se părea dezavantajos era faptul că, deşi terapia se desfăşura 1:1, adică un terapeut cu un copil, în camera de lucru erau în acelaşi timp 2 terapeuţi şi 2 copii antrenaţi în sarcini diferite, iar acest lucru mi se părea un factor disturbator destul de mare pentru P.

În afara acestui lucru, drumul lung pe care îl parcurgeam zi de zi dus-întors până la centru mi se părea o mare pierdere pentru copilul meu. Era un timp care putea fi fructificat atât de bine dacă terapia s-ar fi desfăşurat la domiciliul copilului. Era foarte obositor şi la un moment dat, P. ajunsese să ia micul dejun în maşină, prânzul în maşină şi chiar somnul de prânz îl făcea în maşină, eram contra cronometru încontinuu. Atunci când şi cum să înveţe P. abilităţi de autoservire (îmbrăcat, dezbrăcat, mâncat adecvat la masă) dacă timpul necesar tuturor acestor acţiuni îl petrecea în maşină?

Această perspectivă a viitorului m-a determinat să-mi doresc altceva pentru P., iar ceea ce aflam despre Monica Mănăstireanu mi se părea ca reuneşte atât de bine şi complet toate abilităţile necesare vieţii de zi cu zi a copiilor cu TSA.

Am contactat-o pe Monica Mănăstireanu şi am stabilit o întâlnire. Deşi nu avea niciun loc disponibil, lucrând cu un număr mic de copii, Monica a  alocat mare parte din timpul său şi ne-a prezentat în detaliu metodele şi programul terapeutic pe care îl aplică, obiectivele urmărite şi rolul lor în dezvoltarea copiilor, dând dovadă de multă bunăvoinţă şi transparenţă.

Ne-a pus în contact cu alte familii cu care lucra, ne-a facilitat accesul la o şedinţă desfăşurată de echipa ARCAR, unde am putut vedea calitatea terapiei şi rezultatele deosebite obţinute, acest lucru întărindu-ne şi mai mult convingerea că Monica Mănăstireanu este un profesionist cum rar poţi întâlni în domeniul TSA.

Monica ne-a oferit la scurt timp şansa de a colabora cu un coodonator din echipa sa, noi urmând sa recrutăm terapeuţii. Însă noi nu ne-am hotărât foarte repede, având o oarecare teamă în privinţa stabilităţii terapeuţilor (dată fiind fluctuaţia în terapia ABA la momentul respectiv şi faptul că noi locuiam în afara Bucureştiului), astfel că locul liber respectiv a fost ocupat. Am fost foarte mâhnită când am aflat, am simţit că se spulberase orice şansă de a mai lucra cu Monica Mănăstireanu şi echipa ARCAR, din cauza nehotărârii noastre. Dar, cum orice şut în fund poate fi un pas înainte, m-am resemnat şi am continuat să păstrez legătura cu Monica, dorindu-ne în continuare să colaboram cu ea, oricât de mult timp ar fi durat aşteptarea.

Deşi nu colabora cu noi, Monica Mănăstireanu a continuat să fie la fel de amabilă şi disponibilă, mi-a oferit sfaturi în continuare în privinţa lui P., a fost alături de mine şi mi-a acordat mult din timpul ei, fără a cere nimic în schimb. Este un om deosebit, direct şi onest, alături de care ai ce învăţa, atât ca terapeut, cât şi ca părinte. P. a mers în continuare la centru, iar eu am încercat să ţin cont de sfaturile Monicăi, în măsura în care am putut.

Aşteptarea noastră a durat mai bine de 1 an şi îmi amintesc şi acum câtă emoţie şi fericire am simţit când Monica Mănăstireanu ne-a dat vestea că ar putea să îl preia pe P.

Am stabilit din nou o întâlnire în care Monica ne-a explicat faptul că schimbase radical abordarea terapeutică implicând mama în terapie ca şi terapeut ABA ( mama – terapeut ABA) .  Programul terapeutic era acelaşi de 8 ore pe zi de terapie ABA , dintre care 4 ore lucram eu ( mama – terapeut ABA ) şi 4 ore un alt  terapeut (absolvent al facultăţii de psihologie).

Monica Mănăstireanu, alături de colega ei Ermina Popescu, ne-au explicat în detaliu cum să organizam camera de lucru, am primit tot suportul şi materialele necesare de la Ermina astfel încât să putem începe lucrul cât mai repede.

La momentul respectiv P. mergea la grădiniţă timp de 2 ore/zi cu un însoţitor de la centru. La sfatul Monicăi Mănăstireanu am luat hotărârea de întrerupere a grădiniţei, ea ghidându-se după principiul că pe copii nu îi ducem oricând şi oricum la grădiniţă, ci doar atunci când sunt pregătiţi să meargă fără însoţitor/ shadow. Astfel, timpul petrecut de copil la grădiniţă şi pe drum dus-întors poate fi fructificat în terapie, învăţând lucruri noi.

Terapia ABA am început-o în luna septembrie 2019, cu emoţii şi multă muncă, în care echipa ARCAR ne-a fost alături şi ne-a ghidat pas cu pas. Împreună cu terapeuta, pe care P. a îndrăgit-o de la început, am început să învăţăm uşor, uşor cum să-l ajutăm pe P. în deprinderea abilităţilor stabilite de Monica.

Ermina Popescu ne-a ţinut un training detaliat în care ne-a oferit informaţii despre desfăşurarea terapiei şi organizarea spaţiului de lucru, oferindu-ne suport continuu. Îi mulţumim Erminei pentru implicarea şi bunăvoinţa cu care ne-a ajutat să demarăm lucrul, explicându-ne pas cu pas cum să relaţionăm, răspunzând la orice întrebări, clarificând orice nelămuriri, neţinând cont de numărul de ore petrecut alături de noi.

În plus, ea nu doar ne-a explicat cum să procedăm şi noi am notat, ci a lucrat efectiv cu noi, creând jocuri de rol copil –  terapeut, astfel încât să corectăm şi să îmbunătăţim modalităţile de acţiune într-un timp cât mai scurt. De altfel Ermina este alături de noi pe tot parcursul terapiei, punându-ne la dispoziţie în continuare tot suportul fizic şi material de care avem nevoie, adaptat nevoilor lui P.,  şi oferindu-ne cu amabilitate răspunsuri, sugestii la orice neclarităţi avem.

Multe lucruri aparent simple, P. nu le făcea la vârsta de 5 ani: nu putea să bea apă din cană (sorbea doar câte o înghiţitură mare), nu sufla nasul, nu trăgea cu paiul.

Cu paşi mici, respectând regulile Monicăi, într-o lună P. a reuşit să bea corect lichide, inclusiv cu paiul, iar apoi să sufle nasul. Ce uşurare a fost cu suflatul nasului, el având şi polipii crescuţi, aproape orice răceală avută se finaliza cu otită, oricât încercam să-i aspir nasul cu batista bebeluşului. În următoarea răceală secreţiile au trecut de la sine, fără alte complicaţii, doar pentru că P. a reuşit să sufle nasul. A fost printre primele victorii ale noastre, ceea ce nu reuşise la centrul anterior într-un an jumătate, reuşise acasă în mai puţin de două luni, cu mine  mama – terapeut ABA.  Lucru care ne-a întărit ideea că nu poţi obţine nimic fără multă muncă, răbdare şi perseverenţă.

Deşi verbal la momentul începerii terapiei, P. nu răspundea la nume când îl strigam, nu se uita la noi când îi vorbeam sau când el ne răspundea, iar vorbitul era un şir lung de propoziţii fără oprire şi fără pronunţie adecvată. Monica Mănăstireanu a gestionat aceste situaţii într-un mod inedit, arătându-ne cum să obţinem puţin câte puţin contactul vizual din aproape orice interacţiune cu copilul.

Acum P. îmi răspunde la nume oriunde s-ar afla în casă şi vine la mine atunci când îl chem, indiferent în ce activităţi este antrenat, iar contactul vizual este mult mai bun.  A devenit mult mai ascultător, ceea ce a facilitat învăţarea şi obţinerea progreselor, cu mine mama-terapeut ABA.

Subliniez,  această ascultare se datorează implicării mele ca mamă în terapie, mama – terapeut ABA. Terapia ABA aplicată de  Monica Mănăstireanu are ca ţintă principală mama-terapeut ABA,  ea ocupă rolul principal în lucrul cu copilul, atât în terapie, cât şi în timpul liber. Degeaba copilul îi ascultă pe terapeuţii cu care lucrează dacă, la terminarea orelor de terapie, nu-i ascultă pe părinţi.

De cele mai multe ori copilul a fost învăţat să se poarte cu mama lui  pe un anumit tipar, care este apoi greu de spart. Iar lucrul în terapie cu propriul copil nu este deloc uşor, să fii mama – terapeut ABA şi să poţi gestiona momentele de frustrare, să poţi rămâne ferm şi neclintit în faţa protestelor, crizelor copilului. Dar nu este imposibil, aşa cum o dovedeşte Monica – cu ajutorul regulilor, cu fermitate şi consecvenţă, mama poate deveni cel mai potrivit terapeut ABA pentru copilul ei.

Îmi amintesc cum de curând, într-o pauză de terapie, P. a ieşit afară pe stradă unde se jucau fraţii lui cu alţi copii. La terminarea pauzei, terapeuta l-a chemat în casă pentru a continua, iar P. s-a întors, renunţând cu uşurinţă la jocul distractiv cu copiii, deşi se vedea pe chipul lui că i-ar fi plăcut să mai rămână. În aceeaşi circumstanţă, înainte de terapia cu Monica Mănăstireanu, întreruperea unei activităţi plăcute indiferent de motiv se finaliza cu multe proteste din partea lui P.  Mulţumesc, Monica, pentru că ai reuşit, cum numai tu ştii, să transformi protestele în cooperare, în multe din aspectele vieţii noastre din prezent.

Dacă ar exista limite şi reguli în casă, copiii s-ar simţi mult mai în siguranţă, ar fi mai multă linişte şi armonie în famile şi ce bine ar merge lucrurile atunci.

În privinţa limbajului, Monica este exigentă şi ţine foarte mult la claritatea pronunţiei, elaborând strategii pas cu pas care să-l ajute pe P. să pronunţe clar, de la sunete simple la cuvinte şi apoi la propoziţii. Fiind un copil hiperkinetic, P. avea dificultăţi atât în pronunţia de cuvinte, dar mai ales în rapiditatea cu care lega cuvintele, astfel că în final nu se înţelegea mare parte din ce spunea. Aplicând tacticile Monicăi, P. a reuşit să pronunţe mult mai clar cuvintele şi acum poate spune clar propoziţii, poate relata fişe de lucru, poezii cu intonaţie şi sunt mândră că am avut o contribuţie în această evoluţie, eu, ca mama – terapeut ABA.

Şi pe partea de alimentaţie existau feluri de mâncare pe care P. le refuza sau îşi provoca greaţă atunci când le vedea în farfurie. Am fost uimită să văd cum Monica, cu o calmitate extraordinară şi parcă hipnotizându-l cu vorba şi privirea, a reuşit să-l determine să mănânce din mai multe feluri de mâncare anterior refuzate. Aplicând strategiile Monicăi Mănăstireanu, eu, mama -terapeut ABA împreună cu terapeuta am continuat trainingul de masă, astfel că P. mănâncă în prezent tot ce gătim în casă.

De asemenea, masa la noi în familie era un moment tensionat, în care P. nu avea stare şi pleca de la masă, plecau şi fraţii lui apoi, şi oricât am fi ridicat tonul, situaţia nu se ameliora, sfârşind prin a le da de mâncare copiilor prin casă sau cu televizorul deschis, pentru a sta liniştiţi. Monica a gestionat şi această situaţie cu mult tact, învăţându-l atât pe P. să folosească corect tacâmurile şi să mănânce adecvat la masă, cât şi pe noi cum să extindem regulile şi asupra celorlalţi copii. Fiind mama – terapeut ABA am ajuns în prezent la un moment mult mai plăcut şi mai liniştit al meselor în familie.

Acum P. este mult mai independent şi face activităţi diferite de ale fraţilor lui fără a se lăsa distras şi terminând ce are de făcut. Lucru care înainte nu se întâmpla, fiind foarte dependent de fratele mai mare, pe care-l urmărea peste tot prin casă, iar dacă acesta voia să stea singur în camera lui, P. se aşeza lângă uşa închisă şi plângea foarte mult.

Tot pe partea de autonomie, P. a învăţat să folosească toaleta independent, ştie cum sunt organizate lucrurile în casă şi în bucătărie, astfel încât îmi poate aduce diverse lucruri atunci când i le cer, mă ajută uneori la pregătitul mesei sau participă cu drag la prepararea clătitelor, pizzei sau altor prăjituri.

Şi toleranţa la eşec a crescut mult de când am început terapia alături de Monica Mănăstireanu. Dacă înainte P. plângea din orice refuz sau nereuşită (fie că era vorba de pierderea la un joc, de interzicerea sau refuzul unui lucru, faptul că rămânea în urmă faţă de alte persoane), acum el gestionează mult mai bine situaţiile de criză şi refuzurile, acceptând atunci când a greşit şi fiind atent ca la următoarea ocazie să procedeze corect.

Partea de socializare şi comportamentul în timpul liber s-au îmbunătăţit de asemenea. Înainte eram nevoită să-l însoţesc tot timpul pe P. afară la joacă, chiar dacă se juca doar cu fraţii lui, pentru că interveneau tot timpul situaţii de supărare şi frustrare. Dar acum sunt momente în care pot sta liniştită în privinţa lor şi pot rezolva alte treburi, în timp ce P. se joacă cu fraţii lui în curtea casei sau cu alţi copii pe stradă. Ce sentiment de mulţumire am atunci când îl văd că petrece timp cu fraţii sau cu alţi copii, iar eu nu mai trebuie să intervin între ei, să-l ajut tot timpul să se joace. Sigur, se mai şi ceartă, ca orice copii, dar uneori reuşesc să gestioneze între ei situaţia. Iar alteori, dacă P. nu este mulţumit de situaţie, pleacă şi îşi găseşte altceva de făcut.

Odată am avut surpriza de a-mi povesti un vecin de-al nostru, care plecase într-o mică plimbare în zonă cu P. şi alţi copii, că se comportase foarte bine pe drum: “n-am avut nicio problemă cu P., a fost cel mai ascultător dintre toţi”.

Altă dată, mergând cu P. şi fraţii săi la un club de căţărări, instructorul care s-a ocupat de copii nu-l cunoştea pe P. şi la un moment dat, în timpul lucrului cu toţi 3 m-a întrebat care este copilul cu diagnostic, nevăzând nicio diferenţă între ei. Atunci P., la fel ca fraţii săi, a urmat  instrucţiunile date, şi-a aşteptat rândul cu răbdare, a cerut ajutor atunci când a avut nevoie, s-a comportat absolut normal.  Ascultarea şi disciplina construite cu ajutorul tacticilor Monicăi Mănăstireanu sunt extinse de mine mama – terapeut ABA şi în afara camerei de lucru şi a programului de terapie.

Monica este o persoană fermă şi consecventă, adeptă a regulilor, iar această rigurozitate şi organizare i-au adus un beneficiu lui P., el având tot programul terapeutic ocupat într-un mod plăcut şi constructiv şi nefiind deloc constrâns să facă activităţi. Iar Ermina a contribuit foarte mult la transformarea  mediului funcţional şi a pauzelor din terapie în activităţi plăcute şi cu o utilitate foarte bine gândită, menită să stimuleze partea cognitivă şi să dezvolte pas cu pas motricitatea fină, astfel încât copilul să lucreze cu mai multă precizie, mai multă uşurinţă şi mai multă relaxare. Astfel, P. face cu plăcere singur sau împreună cu mine mama -terapeut ABA, tot ce ţine de activităţile din terapie sau din pauze – pictat, colorat, capsat, cusut, decupat şi lipit, jocuri cu zaruri, jocuri de cărţi.

Şi în privinţa mişcării fizice Monica Mănăstireanu şi-a adus contribuţia, venind cu idei prin care să îmbine utilul cu plăcutul. Dintr-un copil destul de stângaci, P. a învăţat să facă cu drag exerciţii fizice diverse, să joace fotbal şi alte jocuri cu mingea şi cu baloane pe care şi le umflă singur.

Alături de Monica Mănăstireanu şi Ermina Popescu, P. a crescut pe multe planuri: verbal, cognitiv, social şi afectiv, a învăţat să citească, să vorbească mai clar şi cel mai important, să reacţioneze mai adecvat atunci când se supără.

Este fascinant cum Monica Mănăstireanu construieşte pas cu pas abilităţile necesare în viaţa de zi cu zi. Este ca şi cum ai clădi căramidă cu cărămidă o fundaţie solidă şi o construcţie stabilă care nu se va clătina după finalizare. Este foarte atentă la detalii şi acţionează cu mult tact,  analizează  fiecare comportament,  găsind  tot timpul soluţii  la problemele cu care P. se confruntă. Este un profesor foarte bun, care reuşeşte cu mult calm să predea modalităţi de intervenţie eficiente pentru mama – terapeut ABA. Nu doar explică şi eu aplic, ci mai întâi lucrează Monica cu copilul în faţa mea, apoi mă pune pe mine să aplic şi să repet, corectând şi îmbunătăţind aspecte diverse în timp real. În acelaşi timp Monica este un prieten al copiilor, o fire veselă şi jucăuşă, atât P. cât şi fraţii lui îndrăgind-o foarte mult şi abia aşteptând momentele în care vine în supervizare.

Punând în balanţă acum lucrurile de dinainte şi după terapia alături de Monica Mănăstireanu, consider că am făcut cea mai bună alegere pentru copilul meu, şi mai mult decât atât, să fiu mama – terapeut ABA.

Deşi nu este deloc uşor să lucrezi cu propriul copil, eu ca mamă nu am preferat o soluţie comodă în care doar să duc şi să iau copilul de la un centru, ci mi-am schimbat şi reorganizat viaţa şi casa astfel încât P. să poată beneficia cât mai mult din terapie. Am făcut dintr-o cameră simplă un spaţiu plăcut şi armonios în care P. să poată petrece cu drag cele 8 ore de activităţi zilnice. Iar firescul de a face lucruri cu sens intervine şi în şedinţele de supervizare, în care Monica Mănăstireanu petrece foarte mult timp, neţinâd cont de oră, în care ne arată, ne explică, exersăm împreună şi ne oferă feedback. În tot acest timp, atunci când nu este implicat într-o activitate din terapie, P. nu se autostimulează, nu vorbeşte singur, nu ne întrerupe din discuţie, ci îşi ia singur o activitate din mediul ambiant, o face cap coadă, o pune la loc şi apoi ia alta. Şi acest lucru doar pentru că a învăţat să respecte reguli.

Este o diferenţă mare faţă de şedinţele de supervizare desfăşurate la centru, atât ca timp, cât şi ca modalitate de desfăşurare şi informare. La centru supervizarea consta într-o şedinţă de 2 ore/lună în care vedeam pe camera video doar o mică parte din ce lucra P. în terapie, iar restul ne era pus la dispoziţie prin planul lunar de intervenţie, pe care nu-l discutam în detaliu. În mare parte discuţia dintre supervizor şi părinţi era concentrată pe cum se comportă copilul acasă sau în alte locuri, ce face bine şi ce nu, relaţia lui cu fraţii, ce s-a mai petrecut în familia noastră.  Iar la 6 luni primeam o evaluare mai complexă cu ce reuşise copilul să înveţe şi ce nu. Deşi aveam acel plan lunar de intervenţie, nu eram atât de implicaţi în viaţa lui P., nu eram organizaţi după reguli şi nu ştiam cum să fructificăm timpul petrecut acasă de P. Iar uneori limbajul din planul respectiv conţinea termeni abstracţi, de specialitate pe care nici nu-i înţelegeam, fiind nevoiţi să punem întrebări concrete despre ce reuşeşte copilul nostru să facă, pentru a putea verifica şi noi acele abilităţi acasă.

Dacă înainte nici nu ştiam sau nu înţelegeam toate activităţile făcute de P. la centru, acum suntem foarte ancoraţi în realitate, iar eu ştiu  ca mama – terapeut ABA în orice moment ceea ce face copilul meu,  în fiecare activitate ce a reuşit să înveţe şi unde mai este de lucrat şi mai ales, rolul fiecărei activităţi în dezvoltarea viitoare a lui P.

Şi în privinţa comportamentelor problemă, la centru eram sfătuiţi uneori cum să abordăm anumite situaţii noi singuri acasă, însă nu reuşeam să avem finalitatea dorită, ivindu-se mereu alte provocări la care nu ştiam să reacţionăm. Lucrurile s-au schimbat total în prezent, când Monica Mănăstireanu abordează ea însăşi orice problemă de comportament a lui P. în şedintele de supervizare, ne explică şi ne pune şi pe noi să exersăm, să repetăm, astfel încât să avem cât mai multe şanse de reuşită. Totul este foarte bine gândit, iar Monica are un excelent spirit de observaţie, găsind de fiecare dată strategia potrivită pentru a creşte un comportament adecvat şi a diminua sau elimina un comportament problemă.

Vă mulţumesc, Monica şi Ermina, că m-aţi învăţat tot ceea ce ştiu în prezent, să fiu  mama – terapeut ABA şi un părinte mai echilibrat, să cresc alături de copilul meu, să pot gestiona comportamentele potrivite şi nepotrivite ale lui P. în viaţa de zi cu zi, atât în programul terapeutic, cât mai ales în timpul liber, în vacanţe, în situaţia de criză actuală, dată de pandemia de coronavirus.

Nu-mi imaginez cum ar fi stat lucrurile în zilele noastre, dacă nu am fi cunoscut-o şi nu am fi colaborat cu Monica Mănăstireanu. Criza din ţara noastră şi pandemia actuală ne-au luat prin surprindere pe toţi, şi sunt recunoscătoare echipei ARCAR că pot continua terapia acasă cu copilul meu, având sprijinul lor necondiţionat. Este un beneficiu enorm pentru mine să pot să fiu şi mama,  şi  cel mai bun terapeut ABA pentru copilul meu, să pot  continua activităţile din terapie,  să pot gestiona comportamentele nepotrivite şi să pot preda lucruri şi abilităţi noi, în vremurile acestea de izolare în casă.

Dragi mămici, dacă citiţi aceste rânduri şi dacă aveţi copii cu diagnostic de TSA, luaţi în considerare cât de important este să fiţi implicate direct în terapia şi recuperarea propriului copil, să fiţi părtaşe la micile reuşite, dar şi la eşecuri, să învăţaţi şi să creşteţi alături de copilul vostru, să învăţaţi să vă gestionaţi furia, neputinţa uneori, şi să o luaţi de la capăt de nenumărate ori.

Nu există mulţumire mai mare decât să-ţi vezi copilul fericit, râzând şi socializând, plângând uneori ca orice copil, şi să ştii că tu ai fost acolo, în orice moment şi părticică din viaţa lui, că şi tu eşti responsabil pentru toate lucrurile bune care s-au petrecut, pentru cele ce vor urma şi asta doar dacă eşti mama – terapeut ABA.

Vă mulţumim, Monica şi Ermina, că ne sunteţi alături pe un drum care abia a început, dar pe care ne simţim în siguranţă să îl parcurgem alături de voi!

Ana Maria şi Marius Stan, părinţii lui P.
2 aprile  2020